Cine Cade Primul Pierde | Pauza

1. Cădere

                 Era vag conştientă de schimbările de "mediu", dar realiză rapid când ajunse la cabinet. Mirosul de clor era prea puternic că să fie ignorat sau necunoscut. Preston o aşeza pe pat şi după ce bâlbâi câteva propoziţii drept explicaţie, ieşi.

                 Ştia că nu are nevoie să meargă la infirmierie, dar câteodată adulţii pur şi simplu nu vor să asculte. Şi din nou, asta nu se întâmplase numai în cazul de faţă.

                 De câte ori strigase după ajutor – subtil, ce e drept – dar nimeni nu o auzise. Sau mai grav, cine o auzea credea că e prea distrusă de suferinţă şi are halucinaţii.

                 Asistenta apăru în faţa ei cu o lanternă, a cărei lumina i-o puse în ochi pentru a se asigura că nu a suferit vreo comoţie. Bineînţeles că nu! N-avea ea norocul asta! Primise o pastilă de Advil pentru durerea de cap şi o linguriţă de zahăr pentru glicemia scăzută. Apoi de la discuţia "trebuie să mănânci, eşti prea slabă!" –zău de ştia cum – ajunseseră cumva la menstruaţie. De parcă cucuiul ce-i ieşise în moalele capului ar fi apărut din cauza acelei probleme lunare.

                 La cererea asistentei rămase lăţită pe pat până la finalul orei, dar când se ridică – poate datorită loviturii de la cap – îi veni o idee. Coborî de pe patul anormal de înalt şi se împletici până la biroul infirmierei. Se lovi şi de birou – complet intenţionat – dar asistenta o crezu.

                 Fusese trimisă acasă, dar dacă ar fi mers într-acolo, durerea de cap s-ar fi amplificat. Ura să se întoarcă acolo. De când el plecase, locul îi era străin de-a dreptul. Mai "acasă" se simţea pe una din băncuţele parcului sau chiar printre pietrele de marmură.

                 Oh! Ba nu. Cel mai bine se simţea totuşi în baie. Era cel mai frumos moment al zilei atunci când goală, în faţa oglinzii îşi verifica fiecare rană care începea să se vindece. Era uimitor să vadă cum fiecare celulă lupta împotriva rănilor fizice, cum dispar, lăsând în urmă linii fine rozalii.

                 Păcat că nu se vindecau şi rănile psihice.

                 Apoi era momentul în care lua chestia aia mică de oţel şi cresta. În carne vie. Doar pentru a avea şi a două zi ce evoluţie să vadă. Durerea pe care o simţea era doar pentru a-şi aminti că ea trăieşte. Pe când el nu. Nu, nu era masochistă. Ura durerea. Şi pe cea din piept care părea să o înece în fiecare zi, şi pe cea care şi-o provoca singură.

                 Dar pur şi simplu să vadă sângele curgând, să simtă puterea atunci când pune mâna pe lamă, puterea de a permite cuiva sau unui obiect să te rănească şi puterea de a te opri. Măcar atât fericire îşi găsea şi ea.

                 Uneori totuşi, îşi dorea să nu aibă atâta putere să se oprească. Îşi dorea să aibă o voinţă slabă sau măcar să facă o greşeală şi să nu se mai poată opri. Să curgă tot sângele deodată. Fără durere. Să moară. Să scape! Îşi dorea prea multe lucruri, știa asta. Dar măcar ăsta era unul din acelea asupra cărora avea putere. Să-l învie pe el, să o vindece pe mama ei... aici chiar nu avea ce să facă.

                 Nu fu nevoită să se prefacă prea tare, căci ajunsă în curte ameţeala o cuprinse din nou. Se sprijini de gard preţ de câteva secunde până ce valul de ameţeală trecu. Îi chiorăiau maţele, dovada clară că nu mâncase nimic de seara trecută deşi era deja trecut de amiază. Pur şi simplu nu putea să mănânce. Fiecare îmbucătura i se oprea în gât de parcă drumul până în stomac ar fi fost de cauciuc uns cu melasă. Şi parcă mâncarea îşi pieduse gustul în ultima vreme.