Dangel (Volumul 1 - Descoperirea)

Capitolul 4

Îmi scutur capul. Nu.. Issac nu... Nu putea să fie chiar atât de josnic nu?

Mă simțeam ca o piesa de șah în mâinile unui copil, nesigură de soarta mea. Și asta trebuia să înceteze. Voiam să lupt mai mult decât oricând. Mi-am amintit referinţa lui Lucas, cum că nu eram singura nedreptăţită de conducere. Trebuie să fac o reuniune a celor nedreptăţiţi de conducere. Am nevoie să discut cu cât mai multe persoane, să stabilim un plan... O revoluţie! Conducerea asta se duce în jos, fie că vrea fie că nu!

Cu aceste gânduri cobor hotărâtă scările. Am deschis ușa liceului și eram gata să plec spre casă, când îl aud pe Issac:
           
–Lilith, așteaptă!

Simt un nod în gât, ochii erau gata să izbucnească în lacrimi când i-am auzit vocea... Era chiar el. O senzaţie de tristeţe amestecată cu ură şi dezamăgire a pus stăpânire pe mine.
          
Nu m-am oprit, aveam căștile în urechi, nu pornisem nici o piesă dar am lăsat impresia asta. Pur și simplu l-am ignorat. Nu merita nimic. Nici măcar un salut din partea mea. Putea cel puţin să fugă după mine în acea seară, ori să mă ţină în braţe strâns şi să îşi ceară scuze. În schimb el a ales să... Ah.. Nu! Nu! Refuz să plâng!

S-a apropiat de mine și a scos ambele căști pe rând cu o delicatețe și un drag atât de mare încât n-am putut să nu-i vorbesc. De ce era aşa acum? Aşa... diferit...delicat.. Am simţit pentru o clipă că mă topesc. S-a uitat în ochii mei cu atâta dragoste. Cum!? Cum putea să fie aşa?
         
–Uite, aseară eram.....

Nu i-am permis să termine, chiar dacă îmi doream nespus de mult să aflu ce scuză penibilă găsise. Inima mea nu putea îndura... Era deja prea mult.
         
–Nu contează Issac. Nu mai contează. Să uităm tot și să mergem înainte.

Cu greu am stăpânit izvorul de lacrimi ce se zbătea să iasă la iveala.
         
–Îmi pare rău.

A spus acele cuvinte privindu-mă fix în ochi. Ca şi când voia să se asigure că îl înţeleg. Voia iertare.... Lucru ce a căzut ca o bombă asupra mea.

Oh Issac! Ai fost prima mea iubire. Aş fi făcut orice pentru tine! Chiar să îmi dau viaţa pentru fericirea ta. Cum ai putut să îmi faci asta? Cu ce ţi-am greşit..
         
–E ok.    spun eu forţat
         
–Cum mă pot revanșa?
        
O parte din mine striga să-i mai dau o șansă, să-i cer să mă invite în oraș, să-l sărut și să plâng în brațele lui.. Iar alta voia să-l pocnească fix în față, să simtă durerea mea, să urlu la el că nu poate face nimic să mă simt mai bine... Voiam să îi reproşez că trebuia să se gândească dinainte la urmări.

Aveam atât de multe să îi spun, dar am încercat să rămân neutră. Tot ce am zis a fost:
         
–Poate vorbim altădată, mă cam grăbesc..

I-am evitat privirea. Nu îmi era uşor să îl îndepărtez. Însă nu era bun pentru mine, iar inima mea trebuia să înţeleagă asta odată pentru totdeauna. Vine un moment în viaţă când trebuie să decizi ce îţi face bine şi ce nu. Iar decizia din acel moment va fi foarte grea, dar de asemenea foarte importantă pentru viitorul tău.
         
–Te duc eu?

Inevitabil m-am uitat mirată în ochii lui dintr-odată. A schiţat un zâmbet şi i-am zâmbit înapoi. Daaa, voiam mai mult decât orice.. Dar :
         
–Nu, mă descurc... Mersi oricum.

Spun eu privindu-l în ochi. Încercând să mă convig pe mine însămi mai mult decât pe el că am trecut peste.
         
–Nici o problemă.
        
Așa pur și simplu, ma lăsat să plec de parcă aștepta ca eu să zic ceva de genul ăsta. A fost prima oară când am simțit cât de puțin îi păsa de mine. Gesturile gingașe n-au putut să-i țină ascuns sufletul de gheață. Faptul că a renuntat atat de repede a venit ca un apel de trezire pentru mine.