Război și dragoste

Prolog

Zgomot. E prea mult zgomot. Încerc să mă ascund după singurele tufe de pe câmpia asta mânjită de sângele pe care l-au vărsat în ultimii ani soldații. E deja prea mult. Nu ar trebui să mă aflu aici. Trebuia să ascult de James în momentul în care mi-a spus să rămân la infirmerie. Acolo este locul meu, acolo mă simt în elementul meu.
—Ana! Ține capul jos și urmează-mă! James e cel care mă strigă. El e îngerul meu păzitor din toată tabăra. M-a luat sub aripa lui încă de când am ajuns aici, cu toate că eram singura fată atunci. Acum, lucrurile s-au schimbat. Au început războaiele, iar noi aveam nevoie de oameni, așa că mai multe femei s-au înrolat. Eu sunt singura dintre ele care e în stare să tragă cu arma și să se apere singură, deci băieții contează mult pe mine în privința asta.
Îl urmez în liniște pe James, într-o mână având arma, iar cu cealaltă strângând cu putere geaca lui ca să nu mă pierd. Zgomotul e copleșitor: împușcături, ordinele pe care generalii le strigă, dar cele mai rele sunt țipetele celor care sunt pe moarte. Acele țipete te bântuie pe veci, iar tu nu ai cum să scapi de ele, așa ca înveți să trăiești cu ele.
—Unde ți-a fost capul? Ar fi trebuit să stai în infirmerie! Te pot ținti în orice moment, ce naiba, Ana! continuă să mă tragă după el în timp ce mă ceartă. Își face loc cu ușurință printre soldați. Îl admir pentru curajul de care dă dovadă zilnic și sunt mândră că-l pot considera prietenul meu cel mai bun. Este singurul om în care am încredere și sper că așa va rămâne.
—Taci și du-mă la corturi! Nu e nevoie să te repeți de fiecare dată.
Nu e prima dată când se întâmplă asta și știu ce se va întâmpla când ne vom întoarce. Of, iar mi-am băgat nasul unde nu trebuie.
Timpul parcă se mișcă cu încetinitorul. Nu mă pot opri din a mă gândi cât de josnică va fi situația când vom ajunge în tabără. Toți ochii vor fi ațintiți pe bleaga doctoriță care se intoarce de pe front alături de un soldat pe care l-a deranjat din cea mai importantă datorie pe care o avea.
—Ok, mai ai cam 10 minute de mers, crezi că te descurci? Chiar trebuie să mă întorc, Ana. Nu am de ales. Știi pomul ăla plin de inițiale? Ei bine, acolo faci la stânga și ai ajuns. Transmite-le să se pregătească pentru că avem mulți răniți.
Nici nu apuc să-i mai răspund că se întoarce cu spatele și pleacă. Așa a fost el înca de la început: se arunca mai mereu cu capul înainte în toate situațiile.
Pornesc pe traseu, prima dată mergând, ca mai apoi să încep să alerg amintindu-mi ce am de făcut în infirmerie: mesele de operație trebuie dezinfectate, la fel și ustensilele, avem nevoie de multe mese, deci voi improviza cu cele din bucătărie. Totul trebuie să fie pregătit pentru venirea răniților.
Într-un final ajung, dar, spre surprinderea mea, nimeni nu e afară. Se pare că i-am pregătit bine și știu ce au de făcut în astfel de momente.
—Travis, e totul pregătit? I-ai instruit cu ce au de făcut în următoarele ore?
—Nu sunt sigur că mă vor lua în seamă, probabil va trebui să le explici cum stă treaba.
—Asculta-ți-mă! Voi avea nevoie de cei mai curajoși și experimentați oameni. Știu că unii dintre voi sunteți la prima salvare de genul ăsta, dar vreau să vă țineți bine, primele 24 de ore sunt cele mai importante, după ele veți putea începe să lucrați în ture. Ne-am înteles? Toți se holbează la mine ca și cum le-aș fi spus că în următoarele ore vor muri. Dacă aș fi știut ce urmează, poate le-aș fi spus asta. Încep să se împartă, cei mai experimentați îi vor aștepta pe răniți, iar restul se vor asigura că avem tot ceea ce ne trebuie. Travis, mâna mea dreaptă, singurul om cu care sunt pe aceași lungime de undă în sala de operație, se pregătește pentru primul rănit.
Uimirea de pe fața celor nou veniți este copleșitoare. Este vorba despre un bărbat împușcat in piept si picior și care pierde mult sânge. Dacă aș fi știut că jumătate din infirmerie va exploda, aș fi fost la fel de șocată.
Îl primim, îi îngrijim rănile, dar în momentul când rămâne singur pentru 5 secunde, bomba pe care o ținea în mână explodează. Vă spun, nu e un sentiment plăcut. Explozia m-a prins cu mâna intr-un pacient ca să-i opresc o hemoragie.
Zgomotul, e prea multă gălagie, prea multe plânsete, iar eu sunt neputincioasă în fața acestui dezastru...