Am intalnit pe drum odata
Un om cu pas domol si rar
Ce-avea privirea-ntunecata
Si-n pieptul lui ardea un jar.
Mergea neansotit pe cale
Parea strain si calator
Iar ochii lui plangeau cu jale
Ca freamatul unui izvor.
Pasea incet pe drum de glie
Era descult si obosit
Si m-a privit cu duiosie
In clipa cand l-am intalnit.
Un val de emotii, straine,
De felul meu m-a coplesit
Si sub privirile blajine
Eu, trist, cu tremur i-am vorbit:
De ce esti trist si plangi, straine?
De ce esti singur, parasit,
Cand porti tot ceru-ntreg cu tine
Si-atatea raze de zenit?
De ce n-ai nimeni sa-ti aline
Atatea lacrimi pe obraz?
De ce esti trist si plangi, straine?
Te doare mult? Treci prin necaz?
De ce plangi fara-ncetare?
De ce esti atat de sfasiat?
Te-apasa greu durerea mare
Si nu mai poti sa fi salvat?
De ce de-atata farmec plina
E-a ta privire ca de jar?
De ce e atata de senina?
Si totusi, tu plangi cu amar.
Dar mainile, de ce au semne?
Cu cine te-ai luptat din greu?
Si fruntea ce poate sa-nsemne
De parc-ar sangera mereu?
Si atunci, incet, printre suspine
Strainul mi-a raspuns plangand
Cu glasul ce parea ca vine
Ca un susur atat de bland:
Eu sunt nascut in suferinta
Si din dureri de-atunci traiesc
Caci port mereu-n a mea fiinta
Pe fratii mei care-i iubesc.
Eu eram singur inainte
La tatal meu ce m-a iubit
Dar prin iubirea lui fierbinte
Pe toti prin mine i-am primit.
Cu ce-as putea sa-ti fiu, straine
De ajutor in drumul tau?
Ca nu-i pe drum nimeni cu tine
Si drumu-i lung si tare greu.
Eu nu ma mai despart de tine
Caci mi-ai aprins in piept vapai
Primeste-ma, o, tu straine
Ca sa te apar de cei rai.
Caci mama-mi povestea odata
De-un om atat de bland si sfant
Hulit si alungat de gloata
Strain si singur pe pamant.
Isus - era frumosul nume
Si lumea sus pe lemn l-a pus
Era batjocorit de lume.
O, nu esti tu acel Isus?
Iar eu, plangand atunci in mine
Simteam adancul jar nespus
Si-am inceput sa strig: Straine!
Tu nu mi-ai spus ca esti Isus!
