Ma pot numi norocoasa pentru ca viata mi-a dat ocazia sa renunt la planul bine stabilit, la viata mea trasata la milimetru si pur si simplu sa traiesc. Intotdeauna mi-am conditionat existenta de atingerea unui punct, mereu spunandu-mi cand o sa ajungi acolo o sa fii realizata. Ajungeam acolo si baam, fericirea, eliberarea, linistea de mult visate nu erau acolo si totul pentru ca intre timp, targetul fusese schimbat si ridicat la un alt nivel. Stiu ca suna poate cliseic ceea ce tocmai scriu, dar, poate ca si eu ma incadrez intr-un cliseu. Asta nu ma face deloc mai putin ok decat tine, sau decat oricine altcineva pentru ca toti plecam de pe picior de egalitate. Singura imi cream propriile bariere, singura dadeam lupte si imi iroseam momente din viata traind intr-o lume paralela, ipotetica si pierzand din vedere ca tot ceea ce e frumos este fix in prezent.
Mi s-a zis de curand ca ar trebui sa ma casatoresc numai dupa ce imi creez o independenta financiara, o cariera, “sa ma realizez”; pana atunci nici sa nu imi stea gandul la asta. Acum 2-3 ani as fi fost complet de acord cu o astfel de gandire, crezand ca pentru a accede la un anumit lucru, trebuie sa obtin un altul, ca o scara. Dar asta este fix genul de gandire care ne limiteaza si care ne coboara intr-o bezna a rutinei si a nefericirii pentru ca intotdeauna ne setam alte goal-uri si uitam sa traim. Si din pacate, acesta este genul de gandire care ne este inoculata inca din primii ani de scoala : “Nu poti scrie, pana nu inveti fiecare litera in parte”. Suntem invatati sa ne conditionam mereu. Nu zic ca a avea anumite goal-uri setate este un lucru rau, ci spun sa ai grija cat de mult le faci sa te reprezinte pe tine ca entitate, si sa ai grija sa nu te pierzi in ele, uitand de tine, pierzandu-ti autenticitatea. Alergand dupa succes, cu scopul acesta exact in minte niciodata nu o sa te bucuri de el, asta daca ajungi sa il dobandesti pentru ca mereu esti preocupat de mai mult.
Am reusit sa constientizez atunci cand ma conditionez si sa aleg sa fac asta. Mi s-a aratat ca a avea o cariera nu este totul in viata, nu-ti aduce fericire, mereu va fi un gol acolo pe care o sa il umpli adancindu-te si mai mult in munca si nicioadata neputand a-l inchide. Ceea ce imi este clar este ca eram constienta de acest fapt, l-am imbratisat si imi vedeam de drumul meu, care deja era marcat, doar trebuia parcurs. Totul era asezat la milimetru.
Dupa ce am imbratisat starea asta, am ales sa fac asta, ceva s-a schimbat si a intervenit. Cu un aer misterios, atipic, numai perfect pentru o fire competitiva ca mine vine el si imi spune inca de la inceput ca imi va da lumea peste cap. Am ras copios cand mi-a zis asta, in niciun moment necrezand asta. Cum? El mie sa imi faca asta? Cred ca nu stie cu cine sta de vorba. Sigura pe mine, mandra de tot ceea ce aveam pana in acel moment, adica nimic raportat la ceea ce simt ca am acum, am mers mai departe sa descifrez misterul, iar el sa-mi demonstreze ca se poate si altfel, sa-mi dea cumva o lectie.
A fost un joc de la bun inceput pentru noi, totul a pornit fix de la un joc. Un joc pe care eu nici nu l-am simtit, in care m-am aventurat cu niste reguli perfect impamantenite in mine si care pana atunci imi fusesera de folos, dar in care m-am pierdut si mi-am dat seama ca teoretic ca tot sistemul meu de reguli nu functioneaza. Aici totul era atipic. Acum provocarea era si mai mare : Oare ii fac fata? Odata cu provocarea a venit si teama. Teama de esec, teama de a nu face fata jocului, teama ca poate e prea mult pentru mine. Am fost cumva pusa in fata unei decizii : Risti si continui jocul sau stai cuminte in banca ta ca si pana acum? Mi-am infruntat temerile si am ales riscul, hazardul, necunoscutul, intreaga nebuloasa ce imi fusese asternuta cu mare dibacie in fata.
Au aparut si inca apar milioane de intrebari, de temeri mai mici sau mai mari, dintre care cea mai pregnant se manifesta nevoia de a fi perfecta, ca si cum acest lucru mi-ar garanta ca nu se va termina. Tocmai aici este una din probleme : E prea bine ca sa vreau sa se termine. Dar imi repet in minte ca ceea ce conteaza este drumul, si tot ce mi se ofera, conteaza prezentul si nu pot sa imi trunchieze trairile doar din teama unui eventual viitor care nu s-ar conforma asteptarilor mele. Cand va fi sa se termine, se va termina. Vreau ca atunci sa dau mana cu destinul si sa ii multumesc pentru experienta pe care mi-a fost dat sa o traiesc si sa merg mai departe in cautarea de noi aventuri. Recunosc ca va fi dificil, sau cel putin asa cred acum, dar poate o sa ajung sa imbratisez pana si acest moment cu impacare si liniste sufleteasca. Experienta, trairile, sentimentele si modul in care eu m-am descoperit prin prisma lor sunt lucrurile care conteaza cu adevarat.
Da, omul asta, la momentul actual, a fost si este unul din pilonii de rezistenta a redescoperirii mele. Este cel care ma ajuta sa imi ling ranile, ma impinge de la spate atunci cand e nevoie, este refugiul meu. Numai pentru atat ii multumesc destinului ca mi l-a adus in cale.
Eu sunt fetita, iar el baiatul…
