VIP Tradarea

Prolog

"Magia. Acea infuzie de necunoscut pe care o simte fiecare copil. Acea stare de bine și de miracol ce face un om să trăiască încă o data. Este acea nevoie de existență, de apartenență la jocurile vieții.În restaurant oamenii își pleacă capul când salută, gesticulează într-o manieră pierdută, fără o atenție înăscută. Gesticulează, mai iau o gură de ciorbă, mai salută pe cineva, mai le ticăie telefonul. Orice, doar să nu stea liniștiți. Căci liniștea este tortură pentru suflete. O dulce amăgire ce duce la explorarea adevăratei personalități. Cine este dispus să se întâlnească cu sine însuși? Toți sunt torturați, mânioși, roșii la față, încâlciți în vorbe. Singura trăire pe care o au este mestecatul. Mestecă cuvinte, ciorbă și fripuri aburinde. În general, oamenii dorm, simt emoții raționale, se ghidează după alții, își repetă mereu aceleași cuvinte, ritualuri, dau peste același gen de persoane. Și nu învață nimic. Astfel, repetă un cerc vicios, din care greu mai pot ieși. Poate dacă s-ar cunoaște și ar începe să mediteze și să vadă dincolo de exterior. Ciorba a început deja să tremure în farfurie și eu o încălzesc iar și iar gândindu-mă la om în spelndoarea lui. Am venit aici să facem uz de simțurile noastre iar apoi la urmă când vom da față în față cu cel care ne-a creat, să promitem iar schimbări inutile. Schimbări care nu mai vin niciodată. Promisiuni încălcate din capriciile sorții. Cine suntem noi de fapt? E trecut de ora 12. Iar timpul ăsta nemilos. Iar el. Ora 12 și 60 de ani. 60 de ani și nu am învățat nimic. Fereastra îmi arată ce nu vreau să văd, acele identități experimentate deja și expirate. Hărmăiala ascunsă de ticăituri, pocnete și tocuri pe asfalt, voci sugrumate, ilogice și pierdute."

Ce aiurea. Nu iese nimic. Nimic! Al treilea paragraf pe care-l scriu și care nu vrea să vină natural, firesc, fără îmbârligături. Scriu de toate și nimic în același timp. Trebuie să mă concentrez pe personaj. El este vital, organul de care am nevoie, drogul care îmi sfârtecă gâtlejul, teama care mă invadează. Trebuie să stau cu el la povești. Să văd cine e, ce face, ce vrea. Doar dacă stă acolo indecis la restaurant, nu demonstrează nimic. Decât o carte proastă și un autor ratat.

De o oră stau așa ghemuită în fața laptopului, în așteptarea inspirației. De fapt, ce prostie. Poate inspirația asta nu vine când vreau eu. Poate vine când nu mă aștept. Poate vine când voi fi mai calmă. Mă pun să recitesc ce am scris. Of! Nu vine! Refuză în mod conștiincios să comunice cu mine. Păi atunci lucrurile vor lua o altă întorsătură. Mă opresc aici. Las baltă cariera de scriitor. E lucrul cel mai înțelept.

Și totuși.... nu vreau să fiu eu aia ratată, aia care nu face nimic în viață, aia care ascultă melodii de adolescenți și visează la cai verzi pe pereți. Vreau să fiu domnișoara Adina Curtean, scriitoare profesionistă, autoare de 3 bestsellere și .....

- Draga mea, ai musafiri.

Ca de obicei, persoana cea mai iubită din familie, adică mama, mă întrerupe când încerc să scot creația din mine. Urăsc lucrul ăsta. Deși știe că am pe ușă scris: Nu deranja scriitorul când este în culmea creației!!! Și cu trei semne de exclamare. Of.

În camera cealaltă, ce-mi văd ochii? Stupoare!

- Pa, Robert!

Se repede spre mine mai ceva ca un vultur pleșuv. Îl urmăresc cu privirea și tot ce văd este un sălbatic din tribul african Masai. Să fim serioși! Nu e cine știe ce de capul lui! Înalt ca bradul prost ca.... are părul răsfirat și blond, dar un blond așa mai spălăcit, nu natural, ochii căprui...bleah! Nu încape nici în prozele mele scurte.

- Ce vrei? Și te rog, ia mâna de pe mine, până nu ți-o rup!

Ăsta, vădit emoționat, tace. Așa îi stă bine. Și cu un leucoplast la gură, ar fi perfect! Se uită în ochii mei azurii și îmi întinde două file. Mă uit, scrie pe ele bilete VIP.

- Ce-s astea?

- Bilete la concertul trupei tale preferate.

Mă uit la ele, apoi la el, iar la ele, iar la el. Nu știu zău pe cine aș pocni prima oară. Biletele n-au nicio vină, să zic așa. Dar el? Ohhh, vina lui e că există. Ce ziceam adineauri în carte? Oamenii nu trăiesc....eh, da, poate sunt și eu în categoria aceea.

- Nu mersi, n-am ce să fac cu ele. Poți să le arunci la gunoi, care apropo, e în bucătărie, jos sub chiuvetă.

Se apropie de mine. Pașii lui alunecă încet pe covor, luându-și avânt, iar mâna neinvitată își găsește adăpost pe obrazul meu.

- Nu! Robert, nu mai insista. Că te trimit și pe tine....

- Te rog. Știu că am fost un porc, măgar, nesimțit....știu că nu merit nimic. Primește aceste bilete, fără o obligație. Doar așa...fiindcă te respect mult și îmi doresc să fii fericită.

Oare? Cât la sută e el și cât la sută e aparența? Trebuie descusut, fir cu fir.

- De unde ai aceste bilete? De unde le-ai furat?!

Ca să se înțeleagă mai bine toate povestea, trebuie să spun că Robert este un hoț de prima clasă. În primul rând fură tot ce poate, de la inimi la brățări, inele, bani, carduri, adică tot tacâmul. Putem spune că e un hoț profesionist. Mi-a lăsat și mie niște urme în inimă de toată frumusețea, dar asta e altă poveste. Apoi....

- Nu le-am furat.Le-am primit de la o prietenă. Și eu nu-s cu trupele astea faimoase. Știi tu, BUG Mafia, Paraziții, ăștia-s baza. Așa că m-am gândit la tine. Știu că nu te-am mai căutat, îmi pare rău. Voiam doar să-ți dau astea și plec.

A și zbughit-o pe ușă, lăsându-mă așa, nesatisfăcută de răspuns. Revin în cameră. Mai scrie dacă poți. Ce naiba să fac? Să merg? Am 25 de ani, în puii mei! Nu mai sunt o adolescentă. Mi-au trecut iubirile și crush-urile. Băieții ăștia cântă de ceva ani, mai precis de când eram la majorat. Dar este primul concert pe care îl au în România, la un an de când s-au reunit. The New York Boys.

Un bubuit în ușă, o clanță mișcătoare și intră mama, iar.

- Draga mea, ai primit bilete la trupa ta preferată?

Mă prefac că nu o aud și rămân cu ochii pe ele. Încă nu m-am decis dacă merg sau nu.

- Mă bucur tare mult draga mea! Dacă mergi, du-o și pe prietena ta. Sunt convinsă că vă veți distra de minune.

Mama, aceea ființă minunată....of, adevărul e că mama mea e una modernă. Nu se integrează în grupurile de mămici teroriste care ar face orice să-și vadă copiii lipiți de ele. Mereu m-a motivat să fac orice îmi place, de aceea iată-mă, fără un job ci doar cu dorințe, cuvinte în buzunar și multă speranță. Am să fac tot ce pot să nu o dezamăgesc. Voi merge la concert! Ce dacă nu mai sunt o adolescentă cu coșuri? Poate îmi vor veni ceva idei noi de romane și proză scurtă. Poate voi cunoaște persoane noi. Poate.....

Îmi cade fisa, cam greu, ce-i drept, că sunt bilete VIP. Adică voi sta față în față cu băieții de la New York Boys. Cât de mișto să fie asta?!