"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 5

Mă întreb dacă iubirea e cu adevărat eternă. Dacă infinitul e infinit, atunci, noi, oamenii, de ce suntem finiți? De ce suntem închiși într-o pungă de aluminiu și avem termen de expirare? Suntem exact ca ceea ce creeăm noi. Ne naștem și murim, expirăm și suntem aruncati în pământ și lăsați să putrezim. Nu am văzut niciodată un om mort. Dar eu voi muri în curând. Nu mă pot vedea moartă. Sau pot? Oare ce vine după moarte? De fapt, dacă moartea e o trecere, să fie o lume infinită dincolo? Să fie mai bună? Mai rea? Nu știu de ce, dar aș crede că, dacă există o altă lume după moarte, atunci aceea e cu sigurață mai rea. Ca și când ne-am îndrepta spre mai rău, și mai mult rău, până ce tot răul va fi făcut. Ca în cartea lui Ken Grimwood: vom muri de atâtea ori până ce timpul se va condensa și nu vom mai avea unde să ne naștem. Iar atunci vom dispărea cu adevărat.”

Aimée inspiră adânc. În minte în veniră imagini cu copilăria sa. Fusese fericită. Părinții ei erau într-adevăr înstăriți iar ea cu adevărat o fiică risipitoare. Putea spune chiar că nu știuse niciodată să aprecieze iubirea până ce nu-l întâlnise pe Davon. Sau până ce aflase rezultatele analizelor.

Cu ani în urmă lăsase părinții deoparte. Plecase în drumul ei. Plecase de la Paris la Cannes, și de la Canees la Nisa și se stabilise acolo. Și terminase Facultatea de Psihologie și apoi îl întâlnise pe Davon și totul părea să meargă minunat, până ce strările de rău au dat afara sămânța fericirii din ea.

Un țipăt prelung pe plajă o trezi din amintiri. utea să fie un caine sau un om, nu fusese destul de atentă încât să realizeze, dar parcă o trezise dintr-o transă.

– De ce sunt aici? spuse cu voce tare. Ce caut aici? Cine sunt și ce vreau?

Alte întrebări. Întrebările omului mubund, se gâdi ea. Numai muribunzii se gândesc la existența lor. Și nebunii. Era murbundă și nebună.

Timpul trece repede. Acum e noapte, acum e zi, iar trupul ei se răcise stând pe fotoliul din piele albă. Ațipise cumva la lăsarea zorilor și când Davon se trezi și începu să o caute prin apartament, o găsi înghețată în living. Aduse repede o pătură și o înveli, apoi o luă în brațe și o duse în pat. O sărută pe frunte și pe obraji și închise ușa dormitorului încet.

Voia să pregătească – de fapt să comande – ceva bun pentru micul dejun. Răsfoind meniul adus de un angajat al hotelului, rămase și el cu ochii pironiți pe valurile mării. Dar nu trecu mult că Aimée se trezi și veni încet-încet și îl luă în brațe. El o sărută din nou – de data asta pe buze – și o trase în brațele lui. Stătură mult timp așa. Fiecare c gândurile lui, fiecare cât mai îndepărtat de celălalt. Până ce auziră o bătaie în ușă. Aimée fu rapidă și fugi, iar când deschise, fata din ziua precedentă stătea la ușa lor cu un zâmbet uriaș. Imediat ce o invită înauntru, începu să turuie:

– Bună, eu sunt Pearl Greenhouse, se prezntă ea de decor. Spuneați ieri că doriți să vizitați insula. Am ales câteva opriri atractive și mă întrebam dacă a-ți fi de acord să le vedeți. După micul dejun, ar fi o plimbare frumoasă.

Ce se întâmplase cu timiditatea ei? se întrebă Davon, care între timp se ridicase și, stând alături de Aimée, o privea pe fată întrebător.

– Este vreun orfelinat aici?

Întrebarea lui Aimée îi surpinse pe toți, chiar și pea, în mare măsură. Se gândise la asta noaptea trecută. Părinții ei aveau obiceiul de a face donații anuale de mii de dolari către o mulțime din casele de copii pariziene, de ce nu ar face și ea aici? Sau pentru copiii cu dizabilități? Poate cu boli mai mari ca ale ei?

Pearl își drese glasul, însă zâmbetul nu-i dispăru de pe buze. Părul ei negru se lăsă înspre față când își atinse nasul cu un deget, în semn de gândire.

– Este una, nu departe de aici. Ai vrea să o vezi?

Se adresase în mod direct lui Aimée, iar Davon, observând asta, o lăsă pe ea să aleagă. Poate Pearl observase că Aimée este o fire diferită și voia să-i facă pe plac. În privirea lui, lui Pearl chiar i se potrivea numele. Nu era bronzată decât putin, dar obrajii îi erau încă albi, iar ochii îi erau de un cenușiu ciudat. Ca o perlă ascunsă.

Aimée îl strânse de mână.

– Vrei să mergem?

– Scuză-mă, spuse el încet, ce spuneai? Eram...

Aimée nu observă că el fusese distras și vorbi imediat:

– Este un orfelinat la câteva străzi de aici, mă géndeam să mergem înainte de prânz. Mai sunt două ore iar Pearl spune că o cunoaște pe directoare. Ce spui?

– Ar trebui să le cumpărăm ceva copiilor.

Decizia lui Davon le făcu pe ambele fete să zâmbească, iar Pearl vorbi entuziastă.

– Sunt doar cincizeci și trei de copii aici, dintre care douăzeci au plecat într-o excursie anuală organizată de oraș pentru ei în Paris. Rământ treizeci și trei, dacă vreți...

Aimée îi luă vorba din gură:

– Să mergem chiar acum. Știu exact ce o sa le cumpărăm.

La început au mers pe jos. S-au oprit la o florărie și au comandat nouăzeci și nouă de trandafiri albi, pentru fiecare copil câte trei. Aimée iubise florile acestea încă din copilărie iar mama ei îi dădea câte un trandafir în fiecare seară. Grădina lor avea peste o sută de exemplare diferite, iar de ziua ei primea întotdeauna o mie de trandafiri albi. Parfumul lor se împrăști în toată casa iar ea era atât de fericită...

– Copiilor le plac dulciurile, a menționat Pearl, așa că au cumpărat ciocolată și bomboane gumate, apoi au decis să le aducă dvd-uri cu filme animate.

Când într-un final au ajuns în fața casei mari de piatră, Aimée era cu adevărat entuziasmată.

Întâlnirea cu copiii a fost timidă. Cei mai mulți dintre ei nu treceau de zece ani, iar pe fețele lor se citea un amestec de tristețe cu bucurie. Privind în jurul ei, Aimée descoperi bunăstare și se bucură. Trebuie ca acești copii să fie fericiți, chiar dacă nu au părinți. Trebuie sa trăiască, să se facă mari și să își întemeieze o viață exact așa cum și-o doresc.

Mult mai târziu, când se despărțiră de copii, aceștia aveau lacrimi în ochi. Însă Aimée plângea de-a binelea, și plânse până în camera de hotel. Lacrimile nu conteneau să curgă, cu toate că Davon o ținea în brațe  și îi repeta să se oprească.

– Ai văzut fericirea din ochii lor? Chiar dacă nu au lipsuri materiale mari, ei își doresc iubire. Iubirea e cea mai importantă...

– Te iubesc, îi șopti Davon la ureche. Dar haide, trebuie să mănânci și tu ceva. Nu ai mâncat nimic toată ziua.

– Sunt fericită, spuse ea lăsându-l pe Davon să-i șteargă lacrimile. Știi că Pearl e orfană?

– Nu știam.

– Mi-a spus în timp ce coboram de acolo. A fost adoptată de o familie de englezi stabilită aici și și-a schimbat numele cu totul. Nu voia să-și amintească deloc de părinții ei naturali. Spune că nu vrea să-i vadă, deși știe cine sunt.

– Cum de știe?

– Nu sunt bogați, de fapt, cu douăzeci de ani în urmă erau aproape muritori de foame. Și-au dat toți copiii la orfelinat.

Oftă.

– Nu știu de ce...de ce au acceptat să îi nască dacă nu i-au dorit.

– Iubire, spuse el în așa fel încat ea să înțeleagă că numele ei e puternic.

– Își iubește părinții adoptivi. Spune că au fost mereu buni cu ea. Dar tot îi este greu.

Cum să nu-ți fie? Să te simți fără rost, nedorit și alunagat, probabil e mai rău decât moartea.

Când coborâră la restaurant să mănânce, o văzură pe Pearl cu un grup de turiști. Zâmbetul ei era încă vizibil, însă fruntea părea să fie mai încruntată.

Unii oameni sunt morți și nu sunt nebuni, decise Aimée.