Cânt iubire

Cap.19 Emma

În cărți, spitalele sunt locuri liniștite, unde nu-ți auzi decât suferința, unde holurile sunt pustii, iar tu plângi pentru persoana pierdută. Nu-i așa.

Personalul se agită la foc continuu. Diferiți bolnavi în diferite stadii sunt aduși pe tărgi, în cărucioare cu rotile. De undeva din stânga se aud suspine, în timp ce dintr-un salon o asistentă strigă după doctor. Rude care plâng după cei plecați, copii cu ochii în lacrimi care nu înțeleg că părinții lor nu se mai întorc, asistente sociale acre, care abia se abțin să nu urle în stânga și în dreapta...

Lola stă într-un colț al spațiului de așteptare, plângând în hohote în brațele lui Leon. Și el are lacrimi în ochi, dar se ține tare, pentru iubita lui. Gemma doar stă încruntată, în picioare, rezemată de un perete, dar se vede că a plâns pe ascuns. Ochii îi sunt roșii și umflați.

Eu nu plâng, nici n-am făcut-o. Nu mă simt în stare. Îi cunoșteam de două săptămâni și păreau niște persoane drăguțe, amuzante. Tinere. Acum sunt doar amintiri amare, lacrimi nevărsate, vise spulberate.

Suntem aici încă de la prânz, însă Trent nu a ieșit din comă. Părinții Elenei deja au trecut pe aici, dărâmați și cu ochii roșii după ce unicul lor copil a fost zdrobit în caroseria unei mașini, apoi au plecat să pregătească cele necesare pentru despărțirea de ea, lumina ochilor lor.

Alcool.

Bărbatul de afaceri de 52 de ani se suie la volan, amețit, și pornește spre casă după o noapte de stat în club.

Alcool.

Nu va mai bea asta vreodată. Felul în care a murit, pe patul de spital, cu trupul mai mult bucăți decât viu, i-a fost o pedeapsă suficientă.

Rudele lui strigă că nu-i corect, că viața nu e dreaptă. Și au dreptate, însă lucrurile se întâmplă cu un scop. Nu știu care e acela în cazul de față, dar, dacă Trent supraviețuiește, probabil va afla.

Nimic nu este întâmplător.

În tot ce se întâmplă, stânca cea neclintită e Daemon. Nu a plâns și știu că nu o va face, dar îl doare. Pot să văd asta, simt asta. Nu știu dacă ceilalți își dau seama sau dacă e evident doar pentru mine, dar suferă. Rău. Ține la amândoi, ține la sora lui care acum e distrusă. Însă, utilizând mecanismul de autoapărare pe care și l-a dezvoltat de mult timp, nu afișează niciun sentiment, crezând în van că durerea îl va ocoli. Știm amândoi că se înșală.

Domnul și doamna Robinson revin din cabinetul medicului, anunțând că nu a apărut nicio schimbare în starea lui Trent, apoi se așează pe scaunele reci, lângă Lola. Profitând că blonda se întoarce spre femeia mai în vârstă, Leon se ridică și pleacă, fără să spună nimic.

O vreme, mă las pierdută în gânduri. Nu știu exact cât timp trece, dar într-un final mă ridic și eu în picioare, amorțită.

― Ești ok?

Daemon se ridică și el, privindu-mă întrebător cu ochii negri, obosiți. Cearcăne întunecate i se întind sub ei și-mi dau seama că e mult mai obosit decât pare. Aș vrea să îl rog să meargă acasă, să doarmă, dar știu că e inutil.

― Da, vreau doar să iau o gură de aer proaspăt...

Zâmbesc strâmb și mă întorc spre ieșire, pornind în pas alert spre lifturi. După câteva minute care mi se par a fi o veșnicie reușesc să împing ușile clădirii și să respir aerul înghețat al serii. Și la intrare e agitație, dar cobor scările și merg spre băncile situate strategic printre copaci. Imediat ce zgomotul și luminile spitalului se atenuează, regret că am venit aici singură, fără vreo sursă de lumină. După ce mai merg câțiva pași, chiar iau în serios posibilitatea de a mă întoarce la atmosfera înăbușitoare din interior, dar ceva îmi atrage atenția. Pe o bancă la cinci metri înaintea mea, zăresc pe cineva cu o lumină în mână. Nesigură dacă ar trebui să mă apropii, dar îndemnată de instinct să o fac, mă duc până în spatele bărbatului, fără să fiu simțită. Exact când ajung în dreptul lui, îmi dau seama că e nimeni altul decât Leon, însă tot nu-mi semnalez prezența. Chiar dacă nu ar trebui să o fac, tot nu îmi stăpânesc impulsul de a privi ecranul telefonului.

Se uită la o poză cu o fată. Nu pare să aibă mai mult de 17 ani și are o constituție asemănătoare cu a mea. Părul lung și negru îi flutură pe spate în onduleuri dulci, în timp ce buzele pline zâmbesc spre aparat. Ochii verzi și strălucitori sunt identici cu ai lui Leon și abia când îi zăresc îmi dau seama de asemănarea dintre cei doi.

Sigură că am dat peste ceva personal, încerc să mă dau în spate, ca să plec nevăzută, dar, exact ca în filmele de groază, calc pe o crenguță și sunt prinsă. Leon se întoarce cu agilitatea unui leu spre mine, dar nu se relaxează când vede că sunt eu.

― Ce cauți aici?

Vocea rece ca gheața nu îi e caracteristică, dar încerc să-mi stăpânesc tremurul din voce când îi răspund.

― Am... am vrut să iau o gură de aer și... scuze.

Își mai menține trupul încordat preț de o secundă, apoi se relaxează treptat; nu știu dacă scuzele au avut ceva de a face cu asta.

― Mda. Eu trebuie să îmi cer scuze. Te așezi?

Fără să îi răspund, mă pun pe banca rece. Stăm în liniște și în întuneric câteva minute, abia apoi tăcerea e ruptă de el.

― Chiar dacă nu vreau, știu ce o să simtă Trent când va deschide ochii și va afla că fata pe care o iubește nu mai e. Va simți că inima se rupe în el. topindu-se fărâmă cu fărâmă, va fi furios, dar cel mai mult se va urî. Va crede că e vina lui, că el a omorât-o... va fi distrus.

Mă uit spre el, la felul în care a spus totul și realizez că a pierdut o fată iubită, poate chiar pe cea din poză; cel mai probabil era sora lui.

Îmi fuge gândul la Daemon și la faptul că aș putea să îl pierd într-o bună zi.

Nu știu dacă m-aș simți vinovată sau mi s-ar frânge inima. Însă știu că aș muri odată cu el.