Poezia " Plumb", scrisă de George Bacovia deschide volumul cu aceelași nume și sintetizează universul poetic bacovian ilustrând prin conținut și formă conceptul de artă poetică.
Poezia "Plumb este o artă poetică, deoarece sintetizează principalele trăsături ale liricii bacoviene reunite într-un text așezat în debutul volumului "Plumb" reprezentând o sinteză a originalității sale: "Stam singur în cavou...", "...amorul meu de plumb".
Opera „Plumb" aparține simbolismului prin intermediul muzicalității obținute prin intermediul paralelismului sintactic prezent în structura: „Stam singur în cavou... și era vânt...", dar și prin utilizarea simbolurilor ce reliefează tema poeziei spre exemplu cuvântul „plumb" sugerează greutatea sufocantă, cavoul reprezintă izolarea eului liric.
Tema poeziei "Plumb" este moartea, iar pe de altă parte condiția creatorului, a poetului, într-o societate care îl desconsideră și îl marginalizează. Motive literare ce conturează câmpul semantic al morții sunt: scrie, funerar, mort.
În viziune lui Bacovia opera sa, decorul, oamenii și lucrurile au culoarea cenușie a plumbului, dominând sentimentele de tristețe și apăsare.
Titlul textului este în relație cu conținutul acestuia, anticipând aspectul tematic central, condiția omului de geniu care se simte captiv într-o lume ostilă, incapabilă să îi înțeleagă aspirațiile.
Compozițional poezia este structurată în două catrene de factură clasică, dar prin compoziția ideilor trasmise de factură simbolistă prin repetiția cuvântului "plumb" în mod simetric de șase ori: de tei ori în prima strofă și de trei ori în ultima strofă.
Incipitul textului stă sub semnul morții pe de o parte prin prezența termenilor din câmpul semantic al morții: sicrie, flori de plumb, funerar vesmânt, însă, pe de altă parte prin verbul la imperfect: „dormeau" însoțit de epitetul „adânc", care accentuează ideea somnului etern al morții. Finalul poeziei este conturat de ideea zborului frânt, deoarece „aripile", care în mod consacrat sugerează înălțarea, evidențiază în acest context căderea, prăbușirea în gol: „Și-i atârnau aripile de plumb.".
Prima secvență lirică a poeziei este considerată o sinteză a sentimentelor singurătății, depresiei și incompatibilității eului liric cu lumea exterioară receptată în mod metaforic ca un imens spațiu funerar, un cimitir al existențelor umane. Individul fiind văzut ca un sicriu de plumb.
Epitetul metaforic „adânc" presupune căderea în moarte asemănătoare somnului adânc. „Florile de plumb" reliefează un oximoron , deoarece perfecțiunea florilor este asociată cu greutatea morții și lipsa vieții, iar epitetul metaforic „ funerar vesmânt" definește o societate supusă degradării închisă în propriile limite din care poetul încearcă să evadeze.
Prima secvență lirică este delimitată simetric de cea de-a doua prin linia de pauză care desparte lumea exterioară de lumea interioară a poetului.
Cuvântul „cavou" are o dublă semnificație pe de o parte un spațiu funebru amorf în care omul își asumă condiția de muritor, iar pe de altă parte reprezintă un spațiu închis simbol al neputinței depășirii propiei condiții. „Coroanele de plumb" metaforă a morții și a gingășiei pierdute ilustrează oximoronul dintre frumusețea vieții, toxicitatea sau moartea, el stăpânește universul lipsit de sentimentul iubirii.
Structura „amorul meu” denumește partea instinctuală a ființei umane care s-au limitat primordialului morții la o trăire instinctuală. Astfel iubirea își anunță dispariția prin epitetul metaforic „dormea întors” și epitetul cromatic „de plumb”.
Secvența lirică „Și-am început să-l strig” subliniază deznădejdea, durerea sfâșietoare, dar și speranța renașterii într-un nou început.
A doua secvență lirică din strofa a doua e dominată de solitudine, singurătate ca stări unice prin care eul liric reușește să se salveze de la efemeritatea materială.
Versul „Stam singur lângă mort...” e o metaforă a dualității trupului și sufletului. Structura „și era frig...” subliniază și amplifică obsesia morții.
Repetiția oferă muzicalitate mai ales la nivel fonetic cuvântul „plumb” fiind alcătuit din patru consoane și o vocală închisă „u”. Muzicalitatea este susținută și de elementele de prozodie: două catrene cu rimă îmbrățișată și măsură de zece silabe în care consoanele predomină alături de vocalele închise „o” și „u”.
În opinia mea, textul bacovian este o artă poetică ce aparține simbolismului prin care sentimentele de tristețe, apăsare și deprimare, ilustrează sintetic originalitatea celui mai important reprezentant al simbolusmului românesc.
În concluzie, sentimentul, arta cuvântului scris și muzicalitatea alcătuiesc o lume ficțională în care trăirile obsesive sunt exacerbate către o inevitabilă prăbușire către plumb.
