Binele necesar

Capitolul 15

— Ce naiba, Cameron?

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar am venit în locul lui Ashton. Nu mi-a fost dor de tine, oricum.

Renunț la ideea de a-l goni sau da afară cu forța – nici măcar nu e camera mea ca să am dreptul ăsta. Așa că îmi iau rucsacul și încerc să trec pe lângă el, cu toate că stă ca un zid imposibil de clintit în fața ușii, pentru că, evident, a premeditat că o am de gând să-l las singur și să îmi văd de drum cu nici măcar un resentiment pe conștiință.

Îmi las un pic capul pe spate, ca să îmi ridic privirea într-a lui.

— Ce, acum faci pe fratele bun? Sau te-ai transformat în agresor?

El ridică din sprâncene, într-o mirare falsă.

— Te simți agresată? mă întreabă.

— Nu că ți-ar păsa.

Ochii lui coboară mai jos, spre nivelul buzelor mele, și pupilele i se dilată într-o secundă. Își ridică mâna și își trece degetul mare pe deasupra buzei mele, într-un gest care nu e absolut deloc seducător sau mai știu eu cum.

— La dracu', șuieră, uitându-se la propriul deget, apoi se apropie de mine, își ridică tricoul și, practic, mă șterge la nas.

Nu apuc să rostesc nici măcar o înjurătură de uimire, că aproape mă ia pe sus și mă duce în baia minusculă a camerei.

Mă forțează să stau pe capacul toaletei, apoi începe să cotrobăie prin sertărașele sărace ale unicei comode din mini-baie.

— Unde e trusă medicală?

Mă ridic în picioare doar cât să mă privesc în oglindă. Am nasul și puțin din bărbie pătate de sânge.

O, nu... fir-ar să fie! Asta îmi lipsea.

— De când naibii sângerezi în halul ăsta? Nu ai simțit nimic până acum?

Cameron nu așteaptă să îi răspund – înșfacă niște hârtie igienică din rola așezată pe rezervorul toaletei și mă apucă de bărbie, ca să îmi împingă capul pe spate. Încep să îmi dau seama că nu mai văd atât de clar și că nu îmi vâjâie doar urechile, ci întreg capul, ca și când aș avea o tornadă care îmi învârte la nesfârșit creierul. Mă sprijin fără să vreau de Cameron, iar el mă ridică pe brațe și iese din baie cu pași mari, ca mai apoi să mă așeze pe partea liberă a patului și să adune toate bagajele la capătul celălalt.

Îmi ridică picioarele pe bagaje și îmi spune, apropiindu-se de mine.

— Ține hârtia acolo.

O face chiar el, de fapt – îmi șterge neîntrerup nasul, mototolind tot mai mult hârtia care, în urmă cu doar câteva secunde, fusese albă.

— Te doare ceva? Ai tras ceva pe nas? Te-ai lovit?

Tac, stând cu ochii închiși. Când îi deschid puțin, Cameron tocmai își trece agitat mâna prin păr. Nu știu de unde îmi adun forța necesară să scot un chicot ironi, în timp ce ochii mi se umezesc la gândul că în starea în care sunt n-o să pot pleca spre Everett.

— De ce te panichezi așa, Medai? spun cu vocea slabă. Nu e prima dată când vezi sânge, nu?

— E sângele tău, nu orice sânge.

— M-ai mai văzut sângerând o dată. Erai al naibii de relaxat atunci, mai știi? Foarte... satisfăcut.

Bicepșii dezgoliți i se încordează imediat, așa cum se întâmplă cu țepii aricilor când ei se simt în pericol.

Ochii lui s-au mutat de la hârtie într-ai mei.

— Asta pentru că atunci știu că nu te-a durut nimic.

Închid din nou ochii, ca nu cumva el să observe ceva din ceea ce gândesc sau simt, și îmi trec limba peste buze, simțind apoi gustul sărat al sângelui în gură. În câteva momente, gustul sângelui e înlocuit de gustul lui Camerom, care începe delicat să mă sărute. Își îngemănează limba cu a mea de câteva ori, presându-și apăsat buzele de ale mele la final.

— Și pentru că ești delicioasă. De la piele până la sânge.