Trandafirul stacojiu {PUBLICATĂ}

Unu

      Nu îți trebuie, deci nu arunci cu banii pe fereastră pentru acel obiect. Nu e neapărat necesar, deci o lași pe altă dată. Nu ești unul dintre ei, deci nu îți permiți luxul de a fi, măcar pentru o clipă, nepăsător în fața banilor. Așa că tot ceea ce îți rămâne de făcut e ca uneori să admiri în tăcere, pretinzând că într-o bună zi ai să-ți permiți toate acele lucruri.

      Era de asemenea conștientă că materialele scumpe și obiectele de preț ar fi fost sărăcăcioase în comparație cu ceea ce se comercializa în adevăratul centru al orașului. Însă acea parte din capitală, acel Ilmestrys strălucitor, era rezervat elitei.

      Dar tu nu ești ca ei, așa că ai fi rasă de pe fața pământului înainte să-ți dai seama.

      Scutură ușor din cap, simțind cum se topește sub materialul greoi. Simțea transpirația lipindu-i rochia ușoară de spate, însă nu renunță și continuă să se strecoare printre negustori, auzind tocurile balerinilor izbindu-se de dalele străduțelor. Se strădui să ignore izul transpirației din aer, mirosul înțepător al învălmășelii de trupuri.

      Însă se simțea în siguranță. Cel puțin pe timpul zilei, până la ora stingerii. Vampirii nu își făceau veacul prin acea zonă. Nu o puteau face nici măcar dacă și-ar fi dorit. Mortuarii, cei mai bătrâni și mai puțini dintre ei, alături de cei care făceau parte din familiile dinastice erau singurii suficient de puternici pentru a rezista în fața luminii solare. Novicilor nu le era rezervat același privilegiu.

      Nu știa nici ea care era mecanismul exact prin care vampirii făceau toate acele diferențieri. Nici nu credea să fi fost vorba de ei în acel caz. Mama Natură își făcea datoria, iar sugătorii mai slabi erau nevoiți să respecte ceea ce li se impunea. Era sigură, însă, că toate astea depindeau într-o măsură enormă de vârstă și putere.

      E un privilegiu să ne vezi, să ne cunoști, să respiri același aer cu noi...

      Asta transmiteau acele umbre prin fiecare gest, mișcare sau cuvânt rostit. Ei erau atotputernici, superiori oamenilor într-un mod pe care bieții muritori nici măcar nu îl puteau înțelege. Erau invincibili, imortali și imbatabili. Și conduceau un imperiu asemenea lor. De fapt, mai bine spus, un anume el o făcea. Unul dintre ei. Un rege pe care cu toții îl respectau fără să crâcnească, ca și cum ar fi fost un zeu coborât pe Pământ.

      Pufni disprețuitor, imaginându-și un bărbat rotofei, cu o coroană mult prea masivă pentru țeasta lui rotundă și îndesată. Un vampir slab și incapabil, așa prefera să se gândească la acel rege. Altfel de ce nimeni nu îl văzuse vreodată? De ce nu se arătase niciodată în fața semenilor lui, care se temeau de el ca de o creatură abominabilă, născută din Infern?

      Însă, cumva, deși vampirii nu își cunoscuseră suveranul în carne și oase, Caligo nu se destrămase. Caligo era un imperiu prosper, cu reguli și obiceiuri de neclintit. Legi, clase sociale și dinastii, toate stabilite într-un mod care se afla peste puterea ei de înțelegere. De fapt, aici nu era vorba de neînțelegere, ci de neștiință.

      Mersese la școală ca oricare alt adolescent de vârsta ei. O clădire mică și înghesuită, în care izul de mucegai se amesteca cu aroma de iarbă proaspătă din jurul construcției din piatră. Învățase să scrie și să citească, devorase cărțile din biblioteca sărăcăcioasă, însă nu era în avantajul celor cu colți ca oamenii să cunoască mai mult decât ceea ce era imperios necesar să știe.

      Faptul că un timp extrem de îndelungat, oamenii fuseseră cei care patronaseră planeta. Gândul i se părea atât de ireal și inimaginabil, încât se strădui să nu aprofundeze prea mult subiectul. Cumva, în era precedentă, oamenii fuseseră cei puternici. Cei care stăpâneau totul. Aproape trei milenii, oamenii fuseseră liberi și de neînvins. Până la războiul pe care cu toții îl numiseră Bătălia Purpurie. Nu își amintea niciodată anii cu exactitate, însă știa că nu durase prea mult. Oamenii nu avuseseră nicio șansă.