The Bristol Girl | H.S.

Prolog

Townes

Niciodată nu m-am simţit împăcată aici; nici măcar când toată lumea era în viaţă. Şi asta e trist. E atât de trist încât odată, eram la şcoală, şi unul din copii din clasele mai mici a spus că ne poate citi în palmă; mă plictiseam atât de rău încât am acceptat. I-am întins palma. El s-a uitat la mine şi a spus:

-Văd în ochii tăi căprui că eşi tristă.

Să îţi spună un copil de clasa a noua care voia probabil doar să îşi bată joc de câţiva oameni nu e chiar cel mai liniştitor lucru care ţi se poate întâmpla după ce încerci ani întregi să te comporţi de parcă nimic neliniştitor nu s-ar fi întâmplat vreodată în viaţa ta.

Şi acum ghiceşte cine trebuie să plece la facultate. Nu mă plâng. Măcar ies din mediul ăsta obscur de viaţă şi mai scap de grijile alor mei.

-Iubito, ești gata? Mă întreabă tata după ce ies din cameră.

-Da. Sunt. Tu ești?

-Da. Totuși, nu îmi vine să cred că mă lași singur, glumește el, amintindu-mi de lipsa mamei.

Zâmbesc cald și îl ating pe umăr.

-Nu te las singur, o ai pe Caroline. Nu te juca cu mine de-a boșorogul vulnerabil. Am depășit tot ce ține de șantajul emoțional.

Râdem amândoi. De când am împlinit 18 ani tata a început să îmi înțeleagă glumele. El își menține ideea cum că eu m-am maturizat și am ajuns să gândesc ca și el, dar nu e adevărat. Încă mă simt un copil - unul care fumează iarbă, dar tot copil este și ăla.

Caroline mă așteaptă jos cu un zâmbet primitor, ca și cum mi-ar ura Bun venit! deși voi dispărea din peisaj în scurt timp. Caroline petrece timp cu mine doar ca să îl îmbuneze pe tata, iar eu o las; toate rahaturile pe care își cheltuie banii atunci când e cu mine sunt spre folosul meu. Problema, vedeţi voi, este că ea nu e mama mea. Ea e pur şi simplu o femeie care nu a reuşit să menţină o căsnicie stabilă şi acum reîncearcă să construiască una.

-Hei, haide să ducem astea la mașină.

Ridică două genți, și iau și eu cele trei cutii suprapuse de pe masă. Le așez pe bancheta din spate, încercând să nu le răstorn. Tata vine cu alte două geamantane uriașe și le înghesuie în portbagaj.

-Pentru un ultim drum în trei, îți plasez locul din față, îmi spune Caroline și urcă în spate.

Ea chiar crede că am răbdare să învăţ ceva şi să îmi dau examenul auto? Rahat, încă mai am nevoie de ăştia doi să mă plimbe cu maşina prin locuri.

Ziua în care am primit scrisoarea cu lista noilor studenți și mi-am văzut scris numele negru pe alb acolo a fost una bizară. Tata și Caroline credeau că asta era doar a treia mea beție, dar de fapt era doar a treia la care ei au fost prezenți. Pentru că asta ştiu ei să facă: să bea şi să se distreze ca nişte pensioari fericiţi - chiar dacă nu sunt asta defapt.

După ce am analizat situația, am început să întreb în stânga și în dreapta dacă sigur e o decizie bună să plec și nu primeam nici un răspuns care să mă facă cu adevărat să vreau să plec; atunci mi-am dat seama că n-o să găsesc pe nimeni care să mă ia de gulerul cămăşii şi să mă împingă spunându-mi să dispar naibii de aici cât mai am ocazia. Apoi am început să îmi fac griji că o să fie nevoie de ceva mai multă responsabilitate din partea mea, şi nu ştiu câtă responsabilitate sunt eu dispusă să depun în propriu-mi viitor.

***

Nu e pentru prima dată când intru în apartamentul ăsta, dar de data asta ştiu că intru pe bune şi mă terifiază puţin ideea că de acum încolo, când o să spun că mă duc acasă, o să mă refer la locul ăsta, nu la casa imensă în care locuiau trei persoane mai goale decât locuinţa în sine.

-Să mă sunați când ajungeți înapoi în Bristol, le spun, înainte să rămân singură.

-Cu siguranță nu vom uita, îți vom simți lipsa pe drum, îmi spune tata privindu-mă îndurerat.

-Vino încoace! îi spun, și îl îmbrățișez. Nu uita că o ai pe Caroline. Și tu, Caroline, fă-ți mai multe prietene ca să nu simtă lipsa unei prezențe feminine în casă. Ok? îi spun și îi zâmbesc glumeț.

-Cu siguranță, îmi zâmbește înapoi cu acel aer cald împărtășit de o mamă, cred... Nu-mi amintesc cum se simţea aerul ăla.

-Și totuși, să le anunți că atunci când vin eu acasă, vor fi nevoite să își caute altă canapea pentru băut cafea.

-Doamne.... Fata mea frumoasă, cât te iubesc! Ce dor ne va fii de tine.

Băga-mi-aş, stai că începe.

Și acum, se pare că sunt doar eu, în micul meu apartament londonez plin de cutii, încercând să mă hotărăsc care sertar să fie pentru ciorapi, și care să fie pentru lenjerie intimă.