Metamorfozis: Mântuire

4.2K 426 160
                                    

Flavius văzuse multă moarte și durere la viața lui. 

Pentru numele lui Dumnezeu, trăise să vadă cu proprii ochi cum familia îi este măcelărită de cei ce ar fi trebuit să-i țină spatele, sub ordinul barbar al tatălui lui Hunter. Văzuse cum Sabbah își îngenunchea oponenții, ba chiar ucisese, voit sau nu, ca să supraviețuiască, ca să-l poată proteja pe Elias. Flavius știa ce simțea Seth, de aceea îi era imposibil să-l privească. Ceea ce nu înțelegea, însă, era cum reușea Seth să rămână atât de tăcut, atât de stoic. Desigur, în primele minute după reîntoarcerea lui Thanatos păruse că avea să-și piardă mințile, însă acum, cât timp îl ajuta să se ridice de pe marmura însângerată de pe jos, tânărul nu mai scotea niciun sunet. Buzele i se învinețiseră, cel mai probabil de la frig, iar degetele îi tremurau aproape imperceptabil. Nu-și ridica privirea mai sus de claviculele lui Flavius, iar licantriopul simțea, undeva în interiorul său, că Seth nu avea să mai fie la fel după acea pierdere. Ori, cel puțin, durerea surdă pe care o simțea în piept îi transmitea asta, prin intermediul legăturii care se creease între ei. Odată cu ea, însă, reuși să se ivească și vinovăția. Cine știe unde ar fi fost Seth acum dacă nu l-ar fi mușcat în acea seară. Ar fi fost departe de acel haos și probabil că nu ar fi avut în veci ocazia să vadă cum una din persoanele la care ține îi moare dinaintea ochilor. Nu ar fi simțit niciodată gustul neputinței, al durerii. 

Dar Flavius nu mai avea cum să repare greșelile pe care le făcuse de-a lungul timpului. Crezuse că plecarea din echipa celor răi urma să-i aducă puțină satisfacție, însă se simțea la fel de mizerabil cum o făcuse și la început, cum o făcuse și  după seara de Halloween, când o ucisese pe Charlotte. Mântuirea întârzia să apară, iar ceva îi spunea că nu avea să o cunoască niciodată, oricât de mult ar fi implorat ca ea să vină. Singurul lucru pe care trebuia să-l facă cu orice preț era să-l scoată pe Seth de acolo în siguranță; apoi, numai Cel de Sus știa ce-i rezerva viitorul.

—Kit, nu înțelegi! Nu poți face asta! 

Skye continua să insiste, în ciuda furiei care se citea în expresia feroce de pe chipul lui Hunter. Colții îi stăluceau cu putere în lumina albă și mârâitul acela puternic, care-i vibra în piept ca dintr-un megafon, aducea un tremur ciudat în interiorul lui Flavius. Nici el, nici Blaise nu semănau cu bătrânul Wojtas. Deși Blaise era mai uman ca fratele său, Hunter nu poseda cruzimea și ura care existaseră în sufletul tatălui său. Desigur, era violent, răutăcios și egoist, dar nu crud. Flavius își dădea abia acum seama de faptul că Hunter îi cruțase viața în tot acel timp; trimisese o groază de licantropi în căutarea lor, și de multe ori le știuse locația, dar niciodată nu venise în persoană ca să-i curețe de pe fața pământului, deși ar fi putut face asta. Niciodată nu-i trimesese pe cei mai puternici din Haită ca să termine treaba începută de Patrick, pentru că știa că, lor, Flavius nu le-ar fi putut ține piept. Trăsese de timp atât de mult, pentru că nu dorea să le facă rău, dar nici să-și trădeze tatăl și să-i încalce ultima dorință. Hunter ducea pe umerii săi aceleași îndatoriri pe care le avea și Flavius; să-și facă familia mândră, să ducă cuvântul celor la care a ținut mai departe. 

—Skye, te rog, fu tot ce puse Kit, însă nu se întoarse să o privească, ca și cum, dacă ar fi văzut-o, și-ar fi putut schimba părerea. Seth are nevoie de ajutor, tu ești rănită, Ezra poate să moară.

—Dar...

Hunter o apucă de rămășițele blugilor care-i atârnau de picioare și o trase atât de tare încât materialul se rupse și tânăra făcu câțiva pași cu spatele, aproape împedicându-se.

—Cum rămâne cu Hades?!

Rapiditatea cu care Kit își întoarse capul o uimi. Ochii lui verzi străluciră o clipă, dar apoi, expresia care i se întipări pe chip o înfioră. Tresăritul din umerii lui păru la început îngrijorare, ca și cum abia atunci își adusese aminte de Hades și-și dăduse seama că nu putea să-l părăsească, dar apoi, Skye își dădu seama că nu era asta; era furie. Era ură, iar Kit își strânse degetele în pumni de o parte și de alta a trupului, iar ea fu îngrozită să vadă acea parte din el care păruse că nu existase până atunci. Dar de ce? De ce tocmai Kit? De ce tocmai pentru Hades?

Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)Where stories live. Discover now