Prizoniera (+18)

Capitolul I: Faptele Bune Nu Rămân Nepedepsite

-Nu! Dă-mi drumu'! Dă-mi drumu', dracu' să te ia! am scâncit disperată, duelându-mă cu strânsoarea gardianului.

Cunoșteam ușa spre care mă târa – ușa roșie – ușa aia - și mai știam și că, în momentul în care avea să se închidă în urma mea, aveam să fiu nevoită să capitulez. Aveam să fiu vie, dar moartă; încă răsuflând, dar condamnată la pierzanie; pe Pământ, dar în Iad, așa ca nenumăratele fete care-au făcut drumul ăsta înaintea mea, trase de păr sau de picioare.

-Te rog, dă-mi drumul! Nu merit asta! am urlat încă o dată, și vocea mi s-a frânt, rezumându- se la un scârțâit.

În numele a tot ce e Sfânt, copila aia avea nouă ani, ce-aș fi putut să fac? Să rămân nemișcată în timp ce i-o vindeau unui bătrân pervers, să mă prefac că nu o aud strigându-și mama în timp ce cretinul ăla o molesta în camera alăturată? N-am insultat pe nimeni în vreun fel, nu, m-am oferit doar să-i iau locul – meritam o lungă și dureroasă moarte pentru asta?

-Te rog! Te rog, te rog, te rog, nu vreau să mor, nu vreau să..., am implorat pe un ton plângăreț, știind că panica mă dezbrăcase de demnitate în timp ce rămâneam agățată de brațul lui jegos, cerând cu nerușinare ca viața să-mi fie cruțată.

-Mai taci, târfă! a mârâit gardianul într-un sfârșit, plesnindu-mă îndeajuns de tare cât să mă trimită spre podea, cu fața înainte, făcându-mi craniul să explodeze din cauza durerii. Ai vrut să fii voluntară pentru o cauză bună. Fă puțină caritate, ce zici? m-a zeflemisit el, împingându-mi chipul în mizerie, parcă pentru a-și demonstra punctul de vedere. Ar trebui să fii fericită! Haide, maica Tereza! a pufnit el, trăgându-mă de păr de data asta, forțându-mă să mă târăsc în patru labe, așa ca un animal, doar pentru a nu risca să-mi pierd scalpul. Marș la gemeni! mi-a întors-o, voios.

Am simțit o pală de vânt putred atacându-mi pupilele când a deschis ușa, scoțând-o aproape din țâțâni, și am icnit când m-a pocnit pentru a mă împinge înainte până când m-am rostogolit înăuntru. A trântit bucata de lemn în urma mea cu un zgomot prevestitor. De rău augur.

-Tâmpitule! am urlat din toți rărunchii, îndeajuns de tare ca gâtul să mă doară, izbindu-mi pumnii de stejarul greoi până când palmele au început să-mi sângereze, deși știam că era în van. Nu mai era decât întuneric acum, și hohotele de râs crude ale gărzii, un ecou în josul coridorului.

Aveam să mor.

***

N-aș putea să vă spun cât timp am petrecut acolo, încovrigată, plângând isteric și privind cu nesaț raza subțire de lumină care răzbătea pe dedesubtul ușii, așa ca un încarcerat savurându-și ultima masă. M-am holbat la ea de parcă aș fi putut să mi-o imprim în memorie, o amintire. O metaforă, poate – nu eram prea sigură. Speranța lumina chiar și în cele mai nefericite situații, sau, poate, așa ca libertatea mea, se micșora până când nu avea să mai rămână decât un fir, încercând să mă tragă dinspre vid. Într-o zi, nu fusesem decât o fată naivă, visând la o viață mai bună, la oraș, și-n următoarea devenisem o târfă într-un bordel subteran, condus de o agenție dubioasă; și acum, mulțumită laturii mele de mizericordioasă, fusesem aruncată în groapa asta de gunoi, pentru a satisface apetitul celor mai sălbatice animale ale lor, până când aveau să se plictisească de mine și să-mi împrăștie creierii pe-un perete.

-Nu te mai gândi la asta, mi-am șoptit, scuturându-mă în grabă, înainte ca sănătatea mintală să îmi alunece printre degete.

Viziunea mea era întunecată, dar nu puteam s-o las să mă zdrobească, n-aveam s-o las să mă zdrobească; datoram asta fiecărei sclave căreia-i ținusem o morală despre cum nu trebuie să renunțe. Panica n-avea să mă ducă nicăieri, și-mi plânsesem de milă îndeajuns de mult. Dacă mi s-ar fi dat șansa să mă întorc în timp, tot m-aș fi oferit să iau locul copilei ăleia; când vine vorba de gardian, făcusem tot ce-mi stătuse în putință să îl sensibilizez. N-aveam nimic de regretat în lanțul de evenimente recente; nu puteam decât să merg înainte.