,,Obrajii mei reci, erau inundati de lacrimi. Cel mai rau lucru il consideram nasterea mea. Nimic nu va repara acest lucru. De ce tocmai eu sunt considerata asa? De ce ma uraste toata lumea? Ce am facut gresit? Voiam si eu sa stiu sentimentul ala ca ai pe cine sa te bazezi. La mine era inexistent. Voiam si eu macar o persoana care sa stiu ca ar face orice pentru mine. Insa nu. Eu trebuia sa stau intr-un colt sa plang. Sa-mi curat zilnic siroaiele de sange de pe podea, eu trebuia mereu sa am grija ca cineva sa nu ma vada ca fumez. Chiar daca nu le pasa de viata mea, decat sa afle ca fumez si sa ma oblige sa suport niste torturi imense, mai bine ma ascund mereu. Trebuie sa iau note mari, nu pentru parintii mei, lor nu le pasa, ci pentru mine, pentru a scapa la un moment de viata asta"
Aceste lucruri caracterizau o pustoaica de 17 ani. Doar gandul ca a doua zi trebuie sa merg la scoala ca sa intoarca toate persoanele capul dupa "fata retrasa care se imbraca in negru". Parintii mei? Niste persoane nepasatoare. Daca as fugi de acasa, vreo 2 saptamani nu ar observa. Tot ce stiam e ca, trebuie sa invat, sa scap din lumea asta. Toate gandurile negative imi izvorau in fiecare noapte in minte, nelasandu-ma sa dorm. Dar, trebuia sa adorm.
〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰〰
Dimineata. Trebuie sa ma trezesc, si sa merg la scoala. Imi iau aceleasi haine negre, ca de obicei, si cobor jos. Transmit parintilor un simplu "Pa!", la care nu s au straduit sa mi raspunda. In fine, ies din casa, si merg spre scoala. Traseul spre scoala devenise deja o scena in reluare. Stiam tot ce se va intampla, stiam ce va urma, eram constienta de ce se intampla. Totul era okay, dar , totul se invartea la propriu in jurul meu ➖➖➖➖➖➖➖➖
Va urma :))) Sa continui? Stiu ca e scurt, dar nu mai am idei :)))
