I'm dead (#ID 1)

1. O decizie

Bătrâna ridică din umeri.

-Prea bine, Maya. Anunţă-mă când vrei să vorbeşti cu mine.

S-a întors şi a luat-o la pas.

-Georgina, stai! Nu am vrut să...

Dar dispăruse deja.

-...să te supăr. Îmi pare rău.

Conştientă că vorbeam deja singură, mi-am întors privirea la loc spre piatra mea şi mi-am privit din nou fotografia. Dacă tot eram moartă, puteam să comentez şi eu unele aspecte, nu? Ca de exemplu, de ce aleseră fix poza din clasa a 9-a în care îmi stătea părul ca dracu'? Iar zâmbetul ăla tâmp de pe faţă... mă făcea să arăt ca o tocilară. 

Foşnetul frunzelor, însă, mi-a atras atenţia. M-am întors în direcţia de unde am auzit zgomotele, ca să întâmpin cu privirea mai multe siluete. 

S-au conturat destul de repede, oricum. Iar când i-am recunoscut, am simţit cum un zâmbet larg mi se contura pe chip. Chiar erau aici, Georgina avusese dreptate. Veniseră să mă vadă.

Totuşi, pe lângă zâmbetul meu, am simţit şi lacrimi adunându-mi-se pe chip. Prima dată le-am simţit fierbinţi pe pielea mea rece, apoi le-am putut atinge cu degetele mele lungi şi firave. Părul şaten îmi cădea pe după umeri, însă nu puteam şti cu adevărat cât de mult îmi sclipeau ochii de tristeţe şi fericire deopotrivă... nu îmi puteam zări reflexia nicăieri, deşi cu timpul mă obişnuisem.

Oricum, tot ceea ce conta era că ei veniseră la mine, în vizită. Gândul că nu mă puteau vedea mă îndurera. Aş fi vrut să strig în gura mare: Hei, sunt aici! sau un Sunt bine!, însă ei nu aveau să mă audă niciodată. Reuşeam totuşi să le mai pătrund în vise, însă ei nu aveau certitudinea că eu eram mai mult decât imaginaţia lor îndurerată. Avusesem multe experienţe de acest gen, în care le pătrundeam în vise, însă puterile îmi erau limitate, aşa că nu îmi permiteam să îi vizitez în fiecare seară.

-Scumpa noastră!

Nu mi-am putut reţine lacrimile când am văzut-o pe mama aruncându-se în faţa mormântului meu. Wow, nu mă aşteptam ca după doi ani să mai reacţioneze aşa. Era atât de dureros şi de... straniu.

-Elise... a încercat tata.

-Las-o, a intervenit Marc.

Şi ochii lui aveau o sclipire ciudată, însă se abţinea foarte bine. Întotdeauna o făcea. O ţinea pe mama încurajator pe după spate.

-Noi toţi o iubim, a mai spus Marc. Poate că ne veghează chiar acum.

-Bună remarcă, am spus eu.

-Ştiu, a şoptit mama. Parcă este pretutindeni... parcă are grijă de noi! Ar fi făcut 18 ani azi... scumpa mea...

-Mamă, opreşte-te! am strigat, însă m-am reţinut imediat. 

Iar reacţionam aşa, impulsiv, fără să îmi dau seama că nu mă auzeau. Uneori devenea insuportabil... insuportabil precum tăieturile de pe mână pe care şi le făcuse în lunile ce au urmat după accident.

-Dacă vrei, de ce să nu pleci? am auzit o voce în spatele meu.

-Georgina! Te-ai întors!

Nu părea înfuriată. Acum stătea din nou lângă mine şi mă privea blândă.

-Bineînţeles, scumpo. Aş putea să te las singură?

În faţa noastră, tata lăsa o garoafă în faţa pietrei mele. Mi-am strâns cu putere ochii... iar începeam să plâng.