Cyber Eyes

XIII: Deja vu

     Mă sprijin cu capul de geamul soios al elicopterului lui Howard. Eram la un pas de libertate... Iar Lee practic ne-a distrus orice şansă de a mai scăpa de la PPC, deoarece acum Howard va fi mult mai precaut în privinţa asta şi va întări securitatea. În legătură cu harta, se pare că Lee i-a spus şi lui Maureen. Probabil dintre noi toţi el are cea mai mare încredere în mine şi Maureen.

     -Deci, copii cum a fost excursia în afara PPC-ului? întreabă Howard cu un rânjet pe faţă.
     -Perfectă până să apari tu... comentează Lee, dar Maureen i-a dat subtil un cot în coaste, iar el scoate un geamăt.
Scot un oftat şi mă holbez în continuare pe geam. Norii viorii se întind deasupra suburbiilor ameninţător ceea ce îmi dă impresia că stă să plouă. Howard incepe iar să se bage în seamă.
     -Doamne, cât de rebeli pot fi şi adolescenţii ăştia... Îmi amintesc că aşa eram şi eu. Hm, mai bine zis, îmi plăceau mult schimbările, mai exact cele de decor. Oricum veţi scăpa de aici când împliniţi 18 ani. Nu înţeleg de ce ar avea rost să încercaţi să evadaţi mai repede.
     Maureen dă să zică ceva, dar se abţine. Lee îşi dă ochii peste cap. Călătoria cu elicopterul pare să fi durat o veşnicie. În cele din urmă aterizăm inapoi la PPC, într-unul dintre hangare. Ne coborâm din elicopter, sub supravegherea severă a patru gardieni înarmaţi. Suntem conduşi fiecare înapoi în camerele noastre. Dupa ce fac un duş rapid mă trântesc în pat. Aud pe cineva ciocănind în uşă.

     -Intră.
      În uşă apar Tom şi Cristina.
     -Unde naiba ai fost? întreabă Tom.
     -Ăăăăăă, păi într-o mică excursie...
     -Dacă ştiaţi că Howard avea să vă prindă de ce aţi mai fugit?
      -Păi nu ştiam...
      -În fine, unde aţi fost şi cum aţi reuşit să ieşiţi de aici, când securitatea e la un nivel aşa ridicat? adaugă Christina.
       -Trei cuvinte: ghena de gunoi.
        Până şi când rostesc asta, am o senzaţie de greaţă. Nu au fost cele mai plăcute momente acolo. Când Christina aude răspunsul strâmbă cu dezgust din nas iar Tom se preface că vomită.
      -Mai bine ai coborî la cantină să mănânci ceva. E trecut de mult de ora pranzului. mă sfătuieşte Christina.
      -Nu mi-e foame...
      -Ok, cum zici tu. Atunci noi vom pleca. Paa!
       -Paa...
       Dupe ce ei pleacă, ma ridic în capul oaselor şi privesc pe geam. Maureen se dădea cu rolele pe aleea de asfalt din faţa PPC-ului, iar în spatele ei era Mauvais, cu skateboardul. Eu preferam să mai stau in pat. Eram istovit, mă dureau mâinile, picioarele şi simţeam că îmi zvâcnesc tâmplele. Mai bine mă duc în casa din copac. Acolo nu mă poate deranja nimeni. Ma cobor în curte şi mă îndrept înspre copacul masiv unde se află casa construită de mine şi prietenii mei, cu mult timp în urmă. Paşii îmi sunt grei pe sol şi mă doare puţin capul. Maureen vine cu viteză cu rolele în direcţia mea. Ea îşi dă seama şi frânează, iar eu încerc să mă dau din calea ei. Însă amândoi reacţionăm prea târziu, iar în următoarea secundă mă trezesc cu Maureen căzând peste mine. Din fericire niciunul dintre noi nu s-a accidentat prea tare. În acel moment am avut acel sentiment de déjà vu. Mi s-a mai întâmplat asta odată, cand eu si Maureen eram mici şi ne jucam în noroi, iar ea a alunecat peste mine. Îmi auzeam bătăile inimii, iar buzele lui Maureen era la doar vreo cinci centimetri de ale mele. Mi-aş fi dorit ca acea distanţă să fie inexistentă...
      -Ăăăă,ai de gând să te ridici de pe el sau nu? întreabă Mauvais cu un aer plictisit.
     -A, da, scuze Adam. Chiar îmi cer scuze. Veneam cu viteză şi ai apărut dintr-o dată în faţa mea şi...
     -E în regula. îi spun eu cu un zambet.
      Maureen se ridica de pe mine, stânjenită de situaţie şi o urmează mai departe pe Mauvais. Mă ridic şi eu de pe asfaltul dur si rece. La un moment dat, aud pe cineva gâfâind într-un mod sacadat, in spatele meu. E Tom. Pare foarte obosit, ca şi cum ar fi alergat la un maraton de zece kilometri.
     -Aici erai. Te-am căutat peste tot...
     -Ce s-a intamplat?
     -Howard... te caută. Trebuie... să mergi... în biroul lui.
      Mi se pune un nod în gât. Oare a fost chiar foarte rău ceea ce am făcut? Dacă voi fi suspendat de la cursuri? Sau mai rău... dacă voi fi exmatriculat? Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu ar fi aşa rău, fiindcă eu oricum voiam să scap de aici. Mă îndrept inspre biroul directorului. Nodul din gât se măreşte pe măsură ce mă apropii şi îmi aud sângele vâjâind în urechi. Deschid uşa şi intru. Howard stătea, ca de obicei, la biroul lui, relaxându-se ,lângă el având o cană de cafea.
     -Mă bucur că ai venit, Adam.
     -Bună ziua...
     -Te-am chemat fiindcă sunt curios într-o privinţă: care e motivul acestui act de rebeliune, pe care l-aţi săvârşit mai înainte? Bănuiesc că trebuie să fi avut un motiv întemeiat, nu?
      Nu ştiam ce să zic. Simţeam că mi s-au blocat toate cuvintele în gât. Adevărul este că noi am ajuns în acea ghenă de gunoi întâmplător, atunci cand voiam să ne ascundem de gardian.
      -Aștept, Adam. spune Howard iritat, bătând din picior.
      -Ăăăăăăă...Păi ştiţi, domnule director, noi de fapt am ajuns întâmplător în ghena de gunoi, iar apoi, tomberoanele în care ne aflam au fost transportate la groapa de gunoi de la marginea oraşului.
      -Și eu cum aş putea să mă asigur că tu nu mă minţi?
      -Îi puteţi întreba şi pe Maureen şi Lee, daca doriţi. Şi ei vă vor spune acelaşi lucru.
       -Dar mă tot întreb, cum de aţi ajuns voi să fiţi chiar în ghena de gunoi?
       Bun, acum chiar am dat de belea. Nu puteam să îi zic pur si simplu "Păi ştiţi, domnule director, noi voiam să urmărim planurile dumenavoastră şi ne-am strecurat pe gura de aerisire să vedem dacă chiar ucideţi copii nevinovaţi, dar pe drumul de întoarcere, Maureen a mai uitat pe unde să o luăm şi am ajuns pe un hol, iar un gardian ne-a urmărit şi ne-am aruncat pe un tobogan ca să scăpăm şi se pare că acel tobogan ducea chiar în ghena de gunoi" Mda, poate nu era o idee chiar atât de bună să îi spun adevărul. Trebuia să inventez ceva cât mai rapid.
       -Ăăăăăă, fratele lui Maureen a insistat să ne jucam cu el ăăă v-aţi ascunselea şi cum el era cel care număra, noi am fost cei care s-au ascuns şi ăăăă am ales ghena de gunoi drept ascunzătoare, dar apoi am fost aruncaţi in tomberoane şi escortaţi la periferie.
      Doamne, ce idee tâmpită am putut avea! Cam aşa sunt ideile mele concepute pe moment: tâmpite. Înghit în sec sperand că Howard să creadă povestea asta idioata şi lipsită de sens. El schiţează un zambet şi îşi îngustează ochii. Apoi incepe să râdă zgomotos.
      -Adam, tu chiar mă consideri atât de prost încât să cred povestea asta?
       Împietresc locului si am un sentiment de frică. Oare să îi spun până la urma adevărul? Mai bine nu... Nu ar fi o idee prea bună.
      -Uite ce e Adam, daca tu plănuieşti ceva în secret să ştii că o să ai probleme mari. ridică Howard tonul la mine. Foarte mari. spune el răspicat.
      Simt că înghet de frică. Parcă privirea din ochii negri şi lipsiti de sentimente ai lui Howard, mă săgeată, gata să mă spulbere într-un milion de bucăţele. Acesta pare să îşi iasă din răbdări.
     -Uite care e faza, Adam! M-am săturat să mă tot minţi pe faţă! Oricare ar fi fost motivul, tu trebuie să stai aici! Fiindcă ai ochi cibernetici puri! Iar aici e locul tău! Fiindcă tu eşti o eroare în sistem, iar erorile trebuie eliminate! se răsteşte el la mine, însă în următoarea secundă îşi pune mâna pe gură, semn că a zis prea multe. S-a dat de gol.
     Oricum eu deja ştiam că suntem ucişi. Howard încearcă să se calmeze şi să adopte un ton cât mai calm.
     -Îmi cer scuze dacă am ţipat aşa la tine... Au fost doar nişte cuvinte rostite la un acces de furie. Chiar îmi cer scuze, Adam.
      Apoi se trânteşte înapoi în fotoliu, istovit, ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce efort.
      -Poți pleca în camera ta...
      -Am înţeles. La revedere.

       La naiba! Acum chiar că voi avea probleme. Probleme mari. Se apropie seara şi am curs opţional de germană de la care nu trebuie să lipsesc. Mai am un sfert de oră până atunci. Îmi pregătesc cărţile de germană și mă chinui să înţeleg ceva din ultima lecţie. Însă am scris foarte urât şi descifram foarte greu hieroglifele pe care le aveam în caiet. Deodată, aud vocea lui Howard într-o boxă mică amplasată pe coridor. "Toţi elevii din incintă sunt rugaţi să se prezinte în sala principală."

    Atunci înseamnă că trebuie să fie un anunţ foarte important. Numai anunturile importante convoacă adunarea noastra în sala principală. Practic, sala principală este un coridor foarte mare aflat la intrarea în interiorul PPC-ului.
      Ne adunăm în faţa monitorului imens, pe ecranul căruia se contureaza faţa directorului.
       -În atenţiunea tuturor elevilor din incinta PPC, mâine la ora 7 fix, dimineaţa, să fiţi prezenţi în această sală pentru a vi se implanta nişte cipuri de urmărire în mână. Această măsură a fost luată în urma încercării de evadare a trei elevi.
      Dupa aceea face o pauză şi îşi drege glasul.
       -Nu dau nume. Acum, vă puteţi întoarce inapoi la ore sau în camerele voastre.
        După aceea, se aud tot felul de şuşoteli de nemulţumire, iar unii încep să huiduie şi să fluiere. La un moment dat, un tip înalt şi bine făcut pe nume Francis, se urcă pe o masă din centrul încăperii şi urlă în gura mare:
      -Eu zic să-i spânzurăm pe trădători!
      -Daaa! urlă mulţimea nervoasă.
       Simt că îmi îngheaţă sângele în vene.
       Un copil gras, pe care mereu uit cum îl cheamă, se apropie de mine.
       -Adam, eşti bine? Pari puţin palid...
       -Da, nu am nimic...
       
     Inafara de tremurături, faţa palidă si bătăile accelareate ale inimii, nu am nimic. Simt că mă sufoc aici... Ies afară ca să iau o gură de aer. În spatele meu se aud urlete şi înjurături. Afară, stă Maureen pe o bancă cu un ursuleţ de pluş în braţe. Ursuleţul... Maureen mă observă şi îmi zâmbeşte.
     -Îți mai aminteşti?
      Zâmbesc şi eu.
     -Da, îmi amintesc.
      Ridic ursuleţul şi îl privesc. O emoţie puternică se trezeşte în interiorul meu. Aşa ne-am cunoscut eu şi Maureen... Prin acest ursuleţ... In prima zi la PPC, dupa ce ea s-a trezit din lersin, eu i-am înapoiat ursuleţul şi aşa am facut cunoştiinţă. Înafară de puţin praf adunat pe el şi nişte cusături roase de vreme, ursuleţul arată exact ca acum zece ani... Acest sentiment mă linişteşte şi mă face să uit de mulţimea nervoasă dinăuntru.
     Maureen aruncă o privire peste umărul meu.
      -Ăia de ce urlă de parcă ar fi nebuni?
       Mă uit în spate.
       -Au aflat că trei au încercat să evadeze, însă nu ştiu că e vorba despre noi...
        -Și din cauza noastră, acum toţi vom avea cipuri...
        -Exact.
         Îi dau ursuleţul înapoi lui Maureen şi am un alt sentiment de déjà vu. Aşa i l-am dat şi în prima zi. Ea îl ia din mâinile mele şi îl strânge tare în braţe. Mă aşez pe bancă lângă ea şi timp de câteva secunde niciunul dintre noi nu scoate vreun cuvânt. Maureen se uită undeva în depărtare, la soarele care apune, aidoma unei mingi mari de foc.
     -Auzi, Adam, după ce vom imprlini 18 ani şi ne vom întoarce acasă sau după ce vom încerca să scăpăm de Howard, oare noi ne vom mai întâlni? Vom mai vorbi?
      Incepe să bată vântul şi şuviţele rebele ale lui Maureen îi intră în ochi. Şi le dă jos, clipind repetat.
      -Desigur. Deşi... am un sentiment ciudat că nimic nu va mai fi ca înainte... Că nu ne vom mai întoarce acasă...
        Simt un nod în gat la auzul propriilor mele cuvinte. Dar aşa simt... Maureen se întoarce spre mine şi mă priveşte confuză timp de câteva secunde.
      -Cum adică?
      -Nu ştiu... dar nu cred că îi vom mai vedea vreodată.
      -Nici macar nu mai ştiu cum arăta mama...
       La auzul cuvantului mamă, ma cuprinde un alt sentiment nostalgic. Nici eu nu mai îmi amintesc cum arăta mama mea. Dumnezeule! Nici de tata nu mai îmi aduc aminte. Am uitat cum arătau părinţii mei!  În interiorul meu parcă toate sentimentele de disperare şi tristeţe urla, iar amintirile se estompează. Îmi îngrop faţa în palme şi scot un geamăt stins. Maureen îmi pune mâna pe umăr.
     Îmi ridic privirea înspre ea şi o văd în ceaţă, datorită lacrimilor care mi s-au acumulat în ochi.
     -Părinţii mei... Nu mai îmi amintesc... Nu mai ştiu cum arătau...
______________________________________
Ştiu că a durat mult, dar în sfârşit am publicat iarăşi. Merci pt rabdarea voastră şi pentru faptul că îmi citiţi cartea.