"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 3

Se ridică repede din pat și se îndreptă spre un dulap micuț în care își ținea cărțile și scoase de acolo un carnețel cu coperți verzi. Răsfoindu-l, afișă un zâmbet.

– Într-adevăr, ar putea fi...

Dintr-o dată se clătină iar Davon sări imediat din pat pentru a o ajuta să se pună din nou pe picioare.

– Ce este? Ce poate fi?

– Davon, spuse ea devenind dintr-o dată serioasă, știi ce e? Ce poate fi? Pot fi însărcinată.

O străfulgerare trecu prin inimile amândurora. Acum că o spusese cu voce tare suna și mai bine și ea păru să uite de durerea bolii. Zâmbetul îi crescu pe buze, apoi deveni unul într-adevăr mare, real, fericit.

– Davon, putem fi părinți. Aici... își duse mâna spre burtă și se mângâie cu delicatețe.

– Dacă e așa...

Davon înghiți în sec, luat fiind surprindere de spusele ei. Da, într-adevăr, putea fi real. Însă ea...De fapt, boala ei...

– Dacă e așa, reluă el, trebuie să mergem la doctorul Alain mâine. Vom vedea ce va spune.

– Nu, negă ea imediat, continuând să zâmbească. Doctorul Alain nu este specialist în așa ceva.

– Bine, atunci vom merge la clinică și vom vedea un specialist ginecolog, e în regulă, Aimée?

Ea tremură pentru o secundă, apoi sări la gâtul lui.

– Sunt atât de fericită, Davon. Nu știi cât de...

– Ba știu, știu, iubit-o.

El o luă în brațe, sărutând-o, apoi o întinse în pat și se alătură ei după ce stinse lumina. O sărută pe frunte iar ea se strânse și mai tare în brațele lui. Cum putea fi asta mai frumos de atât? Într-un final, o rază de bucurie în sufletul ei după ce aflase de boală.

Dimineața se treziră ușor, iar ea, la fel de entuziasmată ca noaptea precedentă, se îmbrăcă cu o ușurință uimitoare, neobservând vânătăile ce-i apăruse de niciunde pe mâinile ei albe. Când intrară în cabinetul doctorului Edgar Noé ea se așeză, la invitația acestuia, pe patul moale de consult. L o examinare mai atentă, el îi confirmă bănuielile.

Dar, odată cu acestea, o altă piatră fu împinsă pentru a strivi inima ei slabă. Zarurile fuseseră aruncate cu mult timp în urma, iar această ultimă veste păru să o împingă spre o moarte prematură.

– Doamnă Evans, începuse doctorul, mai întâi de toate, vreau să vă întreb dacă...dacă cumva aveți o boală incurabilă.

Vorbele lui deveniră brusc reci, izbindu-se de ea cu o repeziciune asemănătoare a uliilor. Boală incurabilă? Răsuflarea ei tremura. Davon o privi în tăcere un scurt timp, apoi îl privi cu ochi rugători pe doctor. Acesta din urmă păru să înțeleagă și vru să o roage să aștepte în cabinetul asistentei, însă ea nu se ridică.

– Da, am, spuse, închițind în sec de câteva ori până când i se formă salivă în gură pentru a putea vorbi. 

– Da, am, am leucemie...

Vocea îi era tremurată iar ochii plini de lacrimi. Davon stătea încordat alături de ea, tinând-o de mână.

În ochii doctorului se citi pentru o fracțiune de secundă teama,a poi privirea lui fu cuprinsă de milă. Ea detesta să-i vadă pe oameni privind-o cu milă –detestase asta dintotdeauna– dar acum era prea de tot. De ce trebuia să o privească și el așa?

– Doamnă Evans, trebuie să știți că...el făcu o pauză, rastimp în care ea se ridică de pe patul de consultație și își aranjă hainele. Tocurile de câțiva centimetrii o incomodau, unde cu numai câteva luni în urmă o făceau să se simtă impunătoare, acum îi dădeau micime, neimportanță și teamă. Se simțea mai vulnerabilă cu adaosul lor de înalțime.

 – Ce anume? Aimée, stai un moment. 

Davon o ținu de mână, căci ea începuse să meargă spre ieșire.

– Mergem la un alt doctor, Davon. Nu mai vreau să stau aici.

– Aimée, stai.

Pentru prima oară vocea lui fu tunătoare. Îi impunea să stea, nu o ruga, nu era amabil, pur și simplu voia ca ea să-l asculte. Iar ea se opri.

– Doctore, vreau să ne spuneți ce implică asta.

Spiritul lui puternic se trezise la viață. El trebuia să o ajute. Știuse din seara precedentă că nu va fi bine, simțise oarecum. Sau mai bine zis, prin faptul că îi fusese teamă să-i atingă pântecele, aceasta fusese problema. 

Era ceva rău. Privirea doctorului era una calmă, dar înauntrul lui se simțea ceva mai mult de milă. Înțelegere. Ridicându-se, se apropie de ei.

– Vreți să beți un ceai?

Ei nu spuseră nici nu, nici da. Doctorul ieși pe ușa cabinetului, apoi se întoarse urmat de o asistentă ce aducea trei cești de ceai. O substanță verde părea să fie îmbinată cu apa. Oare ceai verde?

Aimée sorbi încet din ceaiul ei, simțind cum o calmează. Oare o sedase?

– Eu cred, spuse doctorul, că ar trebui să mergeți la doctorul specializat care vă tratează. Vocea lui era acum mai destinsă.

– El va ști dacă boala este prea... înaintată. Făcu o pauză apoi evită privirea fetei.

– Va ști dacă să o aprobe sau nu. Sarcina are însă o lună.

Davon puse ceașca de ceai înapoi pe tăviță. Aimée se ridică fără să spună nimic și se îndreptă spre ușă, apoi ieși. Davon se grăbi să o urmeze, dar doctorul se ridică repede și-l prinse de mânecă.

– Nu va fi posibil, spuse încet, conștient că ea îl poate auzi. Boala ei...e prea înaintată. Vânătăile... ea face chimioterapie, nu-i așa? Trebuie să fiți atent, spuse privindu-l în ochi pe Davon. Este mult prea periculos. Mult, mult...

Davon se trase și ieși după Aimée. El nu se înșelase. O prinse pe Aimée de mână și o trase la pieptul lui. Lacrimile ei se îmbibară în fularul lui subțire.

Aimée oftă din nou, mângâindu-și pântecele. Se întoarse brusc spre cratița ce fiersese prea mult. Pe fundul ei mai rămăsese puțină apă iar marginile îi erau arse. De pe laturile acesteia ieșea fum. 

Opri focul și se așeză pe scaun, lăsând tristețea să o învăluie iarăși. După un timp se ridică și puse apa ce rămăsese într-o cană, peste care adăugă câteva fruncte de pădure uscate. Ultimul ei deliciu...

Își puse capul din nou pe masă, cu mâna pe jurnal și când se hotărâ ce să scrie, cuvintele î veniră aproape instantaneu.

„Dragă jurnalule,

Mi-au omorât copilul, și tu știi bine cât de mult m-a durut, câte nopți am plâns. Dar, am realizat într-un final că, spre deosebire de copilul meu, eu am avut șansa la viață. Chiar dacă eu o să mor, eu am putut cel puțin trăi...

Iar pentru asta sunt recunoscătoare...”