A tormented life

Prolog

Eram cufundată în gânduri. Gânduri adânci. La cum viața e nedreaptă de atâtea ori... Nici atunci când clopoțelul de la ușa cafenelei a sunat nu m-am trezit din transă. Îl priveam pe Damian  curățând sticla lucie a meselor scumpe, iar pe Christian cum lua comanda unei doamne. Aerul ei superior se simțea prin toată încăperea. Era îmbrăcată cu o bluză de mătase de culoarea mării, iar deasupra avea un sacou din satin negru care se închidea cu doi nasturi la fel de negrii mai jos de piept. Aceasta a cerut un meniu scump, echivalentul a ceea ce cheltui eu în două luni întregi.

Eram supărată; supărată pe viață,  supărată pe îngerii care trebuiau să mă ocrotească de o cruce mare și grea... Dar realitatea nu este mereu atat de minunata pe cat am vrea. Atunci cand ne asteptam cel mai putin, primim de la viata o palma dura care ne face sa realizam ca ne zbatem ca pestii pe uscat: în zadar!

Ceasul fin albastru de pe perete batea ora 9. Anunța sfârșitul turei mele. Apuc de șorțul negru cu semnul cafenelei de un capăt și îl dau jos, scoțându-l de după cap. Îl așez fin în cuier și mă întorc la colegii mei , luându-mi rămas bun, însă doar până ziua următoare.

Apăs pe clanță și pășesc afara pe strada. Mă urc în mașina mea de un alb imaculat, învârt cheia, pentru a porni motorul și oficial sunt atentă doar la drum.

Acasă mă întâmpină o căldură primitoare la fel ca de fiecare dată. În sufragerie, mama dormea pe canapea. În ultimul timp, adoarme acolo atunci când vine de la spital. Trag o pătură adusă din dressing și o acopăr până la umeri.

Știu că vom trece peste asta... Trebuie!