Mă așez la o masă din cantină și îmi desfac plictisită iaurtul. Vreau să iau o gură din el, dar lingurița dispare din mâna mea. Mă uit în spatele meu și îl văd pe Dash cu lingurița în mână. Îl privesc nervoasă și îmi înapoiază lingurița apoi se așează în fața mea la masă.
-Ți-am dat eu voie să stai?
-Știu că ești supărată pe mine. Îmi pare rău pentru aseară, nu știu ce m-a apucat.
-Nu merg scuzele astea la mine. Ascultă, eu nu sunt aici pentru a-mi face o relație. Nici măcar eu nu știu sigur de ce sunt aici. Nu am nevoie de prieteni sau de un iubit. Îmi e bine așa cum sunt acum. Ai înțeles ?
-Și spuneai că eu mă comport ciudat... Cred că știu de ce te-au trimis aici. spune și se ridică de la masă părăsind cantina nervos.
Iau iaurtul de pe masă și îl arunc la gunoi, mi-a pierit pofta de mâncare. Ies din cantină și mă plimb pe holurile goale fiind atentă la fiecare detaliu de pe pereți și podea. Îmi opresc privirea pe un tablou ce era puțin înclinat. M-am apropiat de el și am observat că e ceva scris pe perete. Am dat tabloul jos și am putut vedea că pe perete era scris ,,SALVEAZĂ-NE,,. Aud pași în spatele meu și mă întorc să văd cine e, dar nu văd pe nimeni. Iau tabloul de jos și vreau să îl pun pe perete ca să acopăr scrisul, dar scrisul dispăruse. Cum era posibil?
Am așezat tabloul și am plecat spre camera mea.
Intru în cameră și mă așez în pat după care scot de sub pernă jurnalul doctorului și răsfoiesc paginile până ajung la pagina fetiței ce îmi cere ajutorul. Privesc atentă fiecare detaliu și încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat aici înainte și cum aș putea să o ajut. Sunt scoasă din transă de o bătaie puternică în ușă. Închid jurnalul și îl pun înapoi sub pernă. Mă ridic ușor și pășesc spre ușă, o deschid, dar nu văd pe nimeni. O închid și dau să mă întorc, dar se aude din nou. De data asta e ciudat. Apăs ușor clanța și deschid ușa brusc. Nimeni....
Vreau să închid ușa, dar fix în acel moment prin fața ușii trece o umbră. Ies din cameră și o urmez până ajung în aripa veche a spitalului. Practic e părăsită. Nu mai țin aici pacienți, doar depozitează flacoanele cu medicația. Mergeam pe holurile pline de gunoaie și tencuială căzută de pe pereții deteriorați și nu știam ce caut aici. Ajung în fața unei camere pe care scria numărul 213. Ating plăcuța prăfuită și observ că mai e ceva scris pe ea. O șterg și citesc numele scris pe ea. Rămân înmărmurită când văd că pe plăcuță scrie Adam Blackwell .
Apăs pe clanță și și pătrund ușor în încăperea întunecată. Scot din buzunar lanterna pe care o am mereu cu mine pentru orice eventualitate și o aprind. Analizez fiecare colțișor al camerei și totul era degradat și mirosea a mucegai. Pășesc în cameră și caut orice mic lucru ce m-ar putea ajuta în a afla ce se întâmplă. Merg spre pat și caut sub pernă și sub pătură, dar nu găsesc nimic. Mă pun în genunchi pe podeaua murdară și mă uit și sub pat. Nimic aici... Dar ceva îmi atrage atenția la saltea, era ceva ce ieșea de sub ea. Parcă e un lănțișor. Ridic salteaua și găsesc un colier și un jurnal. Cred că i-au aparținut lui Adam.
Încerc să deschid colierul, dar fără rezultat, aveam nevoie de o cheie. Iau jurnalul în mână și mă ridic de pe podea. Dintr-odată se aude un zgomot de pe coridor și încep să mă panichez. Dacă o să fiu prinsă aici o să mă bage iar la carceră.
-E cineva? întreb speriată, dar nu primesc niciun răspuns.
Iau jurnalul și colierul și ies din cameră. Merg grăbită spre ușile ce duc înapoi pe holul principal și am sentimentul că sunt urmărită așa că o iau la fugă. Ajung la ușa dublă și trag de ea, dar e încuiată. Mă întorc și în spatele meu stătea un băiat înalt de 1,80, îmbrăcat cu un tricou alb și o pereche de pantaloni negrii. Avea ochii negrii, parul șaten și era extrem de palid.
-Cine ești? întreb cu vocea stinsă.
Nu spunea nimic, stătea acolo și mă privea. Îl priveam speriată și nu știam cum să reacționez, ce aș putea face. A făcut doi pași în față și mă privea rugător.
-Ajută-mă!
-Adam.... spun și dispare.
Rămân șocată și privesc în gol. Sunt scoasă din gânduri de niște pași ce se auzeau venind pe holul pavilionului. Mă ascund după un perete și încerc să îmi calmez bătăile intermitente ale inimii. Privesc persoana ce trece pe lângă mine fără să mă observe și realizez că e Dash. Ce caută el aici? Sigur ascunde ceva. Ies de după perete și îi atrag atenția.
-Ce cauți aici? îl întreb nervoasă.
-Tu ce cauți aici? spune surprins să mă vadă.
-Răspunde la întrebare. Nu mai ocoli răspunsul, oricum o să aflu. Așa că vorbește.
-Nu e treaba ta ce caut aici. spune încrucișându-și brațele la piept.
-Ba e treaba mea. spun serioasă.
-Și de ce, mă rog? spune pe un ton arogant.
-Ești imposibil. spun iar el începe să râdă.
-Și tu ești așa fraieră. spune și expresia mi se schimbă imediat.
-Nu știam că asta crezi despre mine.
-Ști acum... spune râzând iar mie mi se face scârbă de felul în care a ajuns .
-Știi ce, chiar nu mă interesează ce cauți aici și nu mă interesează nici de tine. spun răspicat.
-Ți-am rânit egoul?
-Îmi pare rău că am început să țin la tine. Te consideram un prieten bun, îmi erai ca un frate. Acum mi-am amintit de ce îi îndepărtam pe toți, ca să nu ajung la momentul când o să își bată joc de mine. spun și rânjetul de pe fața lui dispare.
Trec pe lângă el și alerg spre ușă. Îl aud strigându-mă, dar îl ignor. Alerg pe holurile spitalului până în camera mea și mă închid acolo. Nu vreau să-l mai văd. Închid ușa și mă întorc cu spatele la ea. Tresar în momentul în care văd cine stă în patul meu.......
............
