Ea

Eram cu garnizoana stabiliți în Bordeaux. Naziştii tot amenințau să ne atace țara aşa că trebuia să stabilim cetăți de apărare cât mai puternice. Cel de-al Doilea Război Mondial, ai putea spune că e o joacă de copii, dar nu şi atunci când iei parte la el şi tot ce vezi sunt bombardamente ale naziştilor în sate pline de copii. Nu şi atunci când te duci să cauți supraviețuitori, dar rămâi marcat, iar sufletul ți se rupe când vezi un copil frecându-şi ochii înlăcrimați cu mâinile murdare de praful bombardamentelor, stând la căpătâiul mamei sale care îşi dă ultima suflare şi îi mângâie fața spunându-i că va fi bine. Sau atunci când vezi părinți strângându-şi la piept copiii morți şi urlându-şi durerea spre cerul înnorat.

Poate că sunt şeful unității, dar aceste lucruri te şochează. Te şochează setea de putere pe care o au oamenii ce dictează războiul, sete pentru care dau ordine să fie ucişi oameni nevinovați, copii inocenți. În zilele acestea, dacă ai putere eşti cel mai respectat om şi te poți crede regele lumii, iar dacă nu, eşti unul dintre sclavii aristocrației.

***

Era o zi ce părea a aduce ploaie, sau poate că norii negri dăinuiau pe cer din cauza fumului toxic ce se ridica din fiecare părticică de pământ bombardată. Într-adevăr, naziştii au atacat Franța şi au atacat şi garnizoana noastră. Doar câțiva, dintre sutele de soldați aflați în postul de apărare au mai supraviețuit, şi mulți dintre cei ce au făcut-o au răni destul de grave.

Eu şi câțiva soldați trebuia să inspectăm pădurea în cazul în care naziştii mai dădeau târcoale locurilor, sau în cazul în care supraviețuitorii atacului s-au adăpostit acolo.

Aia a fost în ziua în care am revăzut-o. Femeia ce mi-a furat sufletul şi nu mi l-a mai înapoiat. Buclele ei blonde şi dezordonate i se revărsau peste umerii dezgloiți, în timp ce buzele sale conturau perfect o linie dreaptă. Mâinile sale se odihneau pe blana albă a unui cerb. Era o privelişte uimitoare, în special fiindcă nu mai văzusem în viața mea un cerb alb. Colegii mei încremeniseră lângă mine şi priveau cum femeia de care mă îndrăgostisem îngrijea rana sângerândă a cerbului. Îl mângâia plăpând pe cap, în timp ce cu o bucată de material, sfâşiată din rochia ei ce acum nu mai era albă imaculat, îi ținea apăsat pe rană pentru a opri sângerarea.

Când ne-a văzut, a tresărit speriată de lângă cerb, depărtându-se de acesta cu bucata de material în mână. Animalul zăcea pe iarba verde a poieniței în care ne aflam acum. Razele soarelui pătrundeau printre ramurile pomilor proaspeți înverziți. Zăpada încă nu se topise de tot, dar încălzirea temperaturii se simțea din plin.

Ea era încremenită în loc.Ochii săi căprui ne priveau timid, în timp ce rochia-i albă, sfâşiată, îi atârna pe umeri, lăsându-i descoperiți. Avea un corp frumos. Picioarele sale erau lungi şi subțiri, iar mâinile micuțe îi erau acum pătate de murdărie şi sânge. Buzele sale cărnoase aveau o culoare de roşu aprins, trandafirii, aş putea spune, iar ochii săi erau inocenți, de o culoare ca a abanosului.

Imediat ce mi-a întâlnit privirea, şi-a plecat capul ruşiată. Am remarcat-o din prima zi în care am zărit-o. Provenea dintr-o familie ce deținea o mică brutărie, în satul natal, foarte aproape de Bordeaux. Tatăl său ne trimitea pâini proaspăt coapte de fiecare dată când avea ocazia. Era un om tare cumsecade. Îi cunoşteam soția, ce era o femeie plinuță şi dreaptă, dar cu o inimă de aur şi pe mezinii familiei, doi băieți voinici ce şi-au împărtăşit dorința de a deveni soldați, cu mine. Dar cu ea, nu am avut ocazia să vorbesc niciodată. În fiecare zi venea în pădure pentru a culege flori sau pentru a aduce animalelor câte ceva de mâncare, iar eu, de câte ori aveam ocazia, veneam să o privesc.

Am dat imediat comandă soldaților să ajute animalul, iar eu m-am oprit în dreptul ei prinzând-o de antebrațe. M-am uitat în ochii ei inocenți şi mi-am pierdut imediat curajul de a mai face ceva.Probabil dacă acum avea sa aibă loc un atac eu nu aş mai fi fost în stare de nimic. Picioarele mi se înmuiaseră, iar inima mea o luase razna. Îmi pompa sângele în vene cu o viteză ce îmi făcea corpul să ardă.Tentația de a o săruta era mare.

Şi am vrut...

Dar, un bubuit şi vocile soldaților m-au trezit din transa în care m-a ademenit femeia ce acum îşi trăia în brațele mele ultimele momente. Nişte soldați, cel mai probabil nazişti, au hotărât să ne mai atace o dată. Ea mi-a fost scut, fiindcă glonțul ce era menit să mă rănească pe mine, i-a străpuns trupul firav de la spate. Şi-a pierdut echilibrul, căzând lă pământ în brațele mele. Atacatorii fugiseră de mult. Timpul s-a oprit în loc. Mă uitam la ea, cum scrâşnea din dinți şi strângea din pumni de durere, încercând din răsputeri să îşi ascundă sentimentele. Era o femeie aşa de puternică...şi curajoasă... Dar pentru prima dată în viață, eu nu am mai fost aşa. Am început să plâng ca un copil ce tocmai a căzut de pe bicicletă şi şi-a julit genunchii. Ea mi-a zâmbit sincer, apoi şi-a închis ochii. O lacrimă i s-a scurs din ochi şi atunci şi-a dat ultima suflare.

Fiindcă mă salvase pe mine. Femeia de care mă îndrăgostisem era acum moartă în brațele mele. Acel cineva care a spus că "Războiul îți ia tot ce ai mai drag" nu a mințit.

Colegii mei, m-au ridicat de pe pământ şi m-au bătut compătimitor pe spate. Încă plângeam. Tocmai mi-am arătat slăbiciunea în fața prietenilor mei. Ea era slăbiciunea mea. Şi acum era moartă.

Am îngropat-o în acea poieniță, lângă cerbul care şi-a dat duhul la căteva minute după ea. Pielea sa se albise, iar buzele sale trandafirii erau acum violet. Dar chiar şi aşa, încă era frumoasă.

Avea o inimă de luptătoare într-un corp plăpând. Emana prin fiecare por al ei, inocență ce părea a fi molipsitoare. I-am dăruit sufletul la prima privire pe care mi-a aruncat-o. Şi a rămas la ea. Pe vecie.