Unde esti?

O călătorie în trecutul meu separat de prezent

Am avut un fel neobișnuit de a rătăci fără prea multă durere pe furtunosul drum al vieții mele de adolescent. Cu toate că fizic și moral, am rătăcit aproape desculț, am sperat. Speram de la o zi la alta, dimineața speranțele mele se îndreptau către seară, seara către dimineață, toamna către primăvară, primăvara către toamnă, de anul acesta către viitor și astfel, cu aceste speranțe simple, am trecut prin aproape şaptesprezece ani din viața mea fără să tânjesc, în ciuda tuturor privațiunilor mele, la mai mult decât o pereche de cizme întregi. M-am mângâiat, ca o mie alții, cu speranța nețărmurită, că se va întoarce roata și cu filozofica observație că toate vin la timpul lor. În calitatea mea de adolescent de rând, cu nevoi și dorințe ca toată lumea, cu un venit prost, crescând singur de 2 ani sufocați de stări negative și persoane cu influențe proaste asupra mea, îngropându-mă moral în compania unor bunici cicălitori și o mătușă plină de wrong and bad vibes, înțeles numai de mine însumi, mă auto-educam singur, mă înțelegeam singur, mă sfătuiam singur, mă descurcam singur. Cu toate astea, am decis să mă împart într-o cameră separată, am lăsat negativitatea într-o parte a camerei, iar eu m-am mutat în partea pozitivă. Odată cu această mutare, viața mea a devenit mult mai bună din orice punct de vedere. Nu am mai dat atenție lucrurilor ce îmi făceau rău, nu am mai dat atenție negativității absolut deloc, și am devenit o baterie încărcată zilnic cu pozitivitate. Obișnuiam să am zilnic parte de câte o ceartă cu mătușa mea, și ne atacam unul pe altul indiferent de situație, ii răspundeam cu propriile arme, lucru prost gândit pe vreme aceea. Încă ne certăm, iar acum am învățat să tac, nu pentru că ea este mai presus decât mine sau că are dreptate, ci pentru că sunt deja convins de prostia ei. Când începe o ceartă, se sufocă singură cu propriile cuvinte, încât este conștientă că am dreptate, chiar și tăcând, dar continuă să-și păstreze propriul argument, chiar dacă nu este unul bun, la sfârșitul conversației, ea este plină de nervi și nu are stare, și se gândește toată noaptea la ce a făcut, în schimb eu mă prefac că nici măcar nu am auzit-o când s-a certat cu mine, îmi păstrez starea mea normală, calmă, și mintea mea îmi amintește că nu are rost să-i răspund la afirmații, deoarece asta ar însemna ca mă interesează ceea ce am auzit, dar din contră, nu dau importanță, iar asta mă face un om fericit, acolo unde este pozitivitate, există fericire, iar eu sunt fericit și mândru ca pot să trec peste orice, cu zâmbetul pe buze. Până la vârsta de cincisprezece ani, am trăit cu părinții mei, de asemenea alte persoane pline de negativitate. Observați că toată viața mea, a fost înconjurată de persoane negativiste? Din păcate, nu am avut părinții perfecți sau măcar părinții decenți. De fiecare dată când am dorit să discut ceva serios cu ei, replica lor clasica a fost și este în continuare ''Tu crezi că am timp să discut prostii sau să accept anumite principii pe care tu ni le confirmi? '' Nu am avut acei părinți care să se bucure de proprii lor copii, da, vorbesc la plural deoarece mai am un frate și două surori. La ei au existat mereu replica că nu au timp sau că hai lasă-mă cu prostiile astea, eu am altele pe cap, nu stau de prostii. Am trăit fără tată o lungă perioadă de timp, pentru că a fost în închisoare mulți ani, iar relația noastră, copil- părinte, nu prea a mers foarte bine, el mereu a fost obsedat și axat pe mama noastră, nu ne-a spus în viața lui, de la sine, un simplu ''Te iubesc''  Niciodată nu am auzit aceste două cuvinte, rostite de el, niciodată în cei 17 ani ai mei. Tristețea cea mare, constă în faptul că, pretenții mari aveam de la propria noastră mamă, de la care eu auzeam un ,, Te iubesc '' rostit cu forța. Nu știu dacă vă vine să credeți, dar eu practic mă rugam de propria mea mamă, să-mi spună aceste două cuvinte. Știu că într-o zi, am întrebat-o de ce niciodată nu-mi spune că mă iubește, iar răspunsul ei a fost unul lipsit de respect și lipsit de iubire ,, Lasă-mă cu prostiile,  ai crescut, nu-ți sunt de ajuns faptele pe care le fac sa-ți dovedesc că te iubesc? Ai vrut aia, ți-am luat, ai dorit să faci aia, te-am lăsat, în câte moduri vrei s-o mai fac? Ai crescut atât de mare și vrei să-ți spun că te iubesc, am altele pe cap '' Eu din momentul ăla, mi-am dat seama ca iubirea ei defapt este una interesată, nu pot să cred nici în momentul de față cât de încuiată poate să fie, întrucât poate să-mi spună ca am crescut și că are altele pe cap, ea nu stă să-mi spună mie că mă iubește pentru că am crescut. Acesta este un model destul de bun pentru un părinte care nu-și iubește copilul, cu o iubire pură. Doar pentru că mi-au dat voie să fac ceva sau că mi-au cumpărat ceva, ăsta nu este un gest de iubire, ei confundă iubirea  cu ignorarea sau minimizarea sentimentelor. Din cauza părinților, am devenit foarte selectiv cu persoanele din jurul meu, nu este un lucru rău, pentru că mă ajuta foarte mult. În perioada aceea când locuiam cu ei, mi-am dat seama că îmi plac bărbații. Nopți la rând mă confruntam cu această întrebare, cine sunt? Mă întrebam cine sunt, pentru că nu mă acceptam, am refuzat o lungă perioadă de timp să mă accept, pană mi-am dat seama că nu există persoană mai importantă pe lumea asta, în viața mea, înafară de mine. Durerea ma făcut să pot să ascult oamenii dezvoltați spiritual. Și mi-am găsit răspunsul într-o singură întrebare. '' Care este cea mai importantă persoană din viața ta? '' Atunci am aflat că cea mai importantă persoană din viața mea, sunt eu. Eu până la un anumit punct nu am știut cine este cea mai importantă persoană din viața mea, nu m-am respectat, nu m-am iubit, nu m-am apreciat deloc și îmi trăiam viața în funcție de nevoile celorlalți. Eu niciodată nu mă gândeam la ce îmi doresc eu cu adevarat pentru că eram atât de obosit de câte lucruri făceam pentru oamenii din jur, încât eu nu mai existam. Aveam stări de depresie. În tot acest timp am învățat să fiu autentic. Indiferent dacă asta mă face diferit de oamenii din jur, și de multe ori poate oamenii mă consideră un ciudat. Am învățat să-mi ascult inima, pentru că ea știe ce este mai bine pentru mine. Am învățat să mă accept și să mă iubesc exact așa cum sunt. Am învățat să fiu onest atât cu mine cât și cu oamenii din jur. Și am învățat să lupt pentru lucrurile, oamenii și experiențele pe care mi le doresc în viață. Fratele meu a fost primul care a aflat despre orientarea mea sexuală, încă de pe atunci, nu-l mai consider un frate, pentru că familia mea a fost una foarte violentă și apelau mereu la agresivitate. Știu că am primit o mare bătaie din partea lui, și multe cuvinte vulgare din partea lui, am să dezvălui niște informații pe care nu le-am făcut în viața mea publice și nici nu mi-aș fi dorit să le fac. Dar lumea trebuie să știe cine sunt eu defapt, și ca să nu trăiesc în mizerie, vreau să fiu sincer cu voi toți. Am crescut și mi-am dat seama de foarte multe lucruri, iar eu sunt o persoană liberă. Când fratele meu a aflat despre orientarea mea sexuală, al doilea lucru pe care l-a făcut, după bătaia primită, a fost să-i spună mamei mele despre asta. Cum a aflat, rețin de pe atunci doar că m-a întrebat ,, Mă ești bulangiu? '' mă uitam cu ură și încruntat la ea și nu scoteam o vorba, se auzeau țipetele ei în bucătărie în timp ce mă bătea și îmi vorbea vulgar, și brusc își face apariția sora mea, care a fost singura persoană din momentul acela, care mă înțelegea. Începuse soră-mea să se certe cu ea și să-i explice ca nu este bine ceea ce face și că eu nu pot schimba ceea ce sunt. Îmi reamintesc ca fix după ce m-a bătut, m-a ras în cap, lucru pe care-l am fixat cu un bold în minte și pe care n-am să-l iert nici când am să mor. N-am s-o iert veșnic cât voi trăii pentru scăparea ei. În tot acest timp cât ne-am certat, tatăl meu savura închisoarea, mama nici nu avea de gând să-i spună despre mine, pentru ca m-ar fi omorât, după spusele ei. Singura mea salvare de pe atunci a fost mătușă-mea la care locuiesc în prezent în București, a fost a2-a persoană de la momentul respectiv, care m-a înțeles. Știu că m-a luat la ea și nu m-ai m-a lăsat sa stau acolo la ei, tocmai pentru că mama mea nu dorea să mă accepte asa cum sunt, copilul ei.  În prezent m-am maturizat și am realizat că indiferent că nu am avut familia lângă mine, chipul meu a căpătat un rid al durerii iar raţiunea m-a tras de urechi şi mi-a spus că e timpul să cresc, m-am maturizat forţat şi, deşi pe alocuri am rămas băiatul zâmbărț, pozitiv și cu glumele la bord, am început să văd altfel lumea şi să mă concentrez pe alte lucruri, mai importante. În cazul meu, nimic nu mai e la fel cum era acum 5 luni. Totul în jurul meu s-a dărâmat iar eu încerc acum să-mi clădesc ceva nou. Am luat-o de la capăt şi pentru prima oară în viaţa mea refuz să mă mai întorc din drum. Privesc înainte şi, deşi nu ştiu ce-mi mai rezervă viitorul, nu mă mai inspir din trecut decât pentru a evita aceleași greșeli, iar aici vă veți da seama de ce începutul cărții pe care am s-o scriu în capitolul 2 se numeste ,, Unde esti? '' Acesta a fost o călătorie în trecutul meu ca să vă dați seama despre ce am să vorbesc mai exact în capitolul 2. O poveste bazată pe întâmplări total reale din viața mea, și cum am reușit să fac față unor probleme grave, la doar cei șaptesprezece ani ai mei !