Stirb Nicht Vor Mir!

Capitolul I

Din punctul de vedere al lui Amélie

— Cam asta a fost și pentru astăzi, despre salsa; nu uitați ca ne vedem luni, cu bachata! Până atunci va doresc un week-end plăcut!

Instructorul a închis lecția de dans cu un zâmbet cald, iar noi am făcut o reverență. L-am scutit de data asta de veșnica mea întrebare: "Când mai facem și tango? Dar vals?". Nici măcar la un club de dans sportiv lumea nu era prea interesată de vechile și plictisitoarele dansuri "clasice". Preferatele mele, de altfel...

În seara asta mă grăbeam să ajung acasă, pentru că îi promisesem fratelui meu că, după ce îl iau de la karate, mergem împreună în oraș. ¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬

După ce m-am spălat și mi-am schimbat hainele -cu cea mai colorată rochie pe care o aveam, pentru că Eric îmi ceruse "ținută non-spalacita obligatorie- am plecat, împreună cu Pegas. Pegas era motorul meu, spaima părinților, mândria lui Eric care mi-l inginerise și, probabil, obiectul la care țineam cel mai mult pe lumea asta.
Nu mi-a luat mult să ajung la sală și am intrat să aștept sfârșitul antrenamentului.
De-a lungul timpului, fratele meu a avut multe hobby-uri de care se lăsa la fel de repede cum se apuca. Scrimă, șah, drumeții și echitație au fost doar câteva dintre ele, care au rămas în amintire datorita căzăturilor spectaculoase pe care le-au iscat. În schimb, karate a fost întotdeauna o constantă în viața lui. Era de nelipsit din viata lui și parea ca are nevoie de ceea ce noua celoralti ni se parea bataie neroada si transpiratie intr-o sala cam prost aerisita ca să mai poată trăi încă o zi. Abia mult mai tarziu, privindu-l într-una din competiții, am inteles. Pentru el, a practica karate era un alt univers. M-am uitat la el executand loviturile -perfect, milimetric, cu energie inchistata- și am vazut pe fața lui expresia unei alte lumi, a unui alter ego, mai bun, mai pur, pe care el se straduia să-l ajungă.

Am recunoscut ce mi se întâmpla și mie când dansam: găsea armonie înăuntrul mișcărilor, la care se alinia și el, iar apoi orice neliniște, orice emoție, orice frică, rațională sau irațională, dispărea.

Usa în fața căreia așteptam s-a deschis  brusc și cu zgomot, și sportivii au ieșit cu Eric în frunte, care la ora asta și după un antrenament încă mai avea energie să fie entuziasmat de iesirea noastră.

—Bonsoir, mademoiselle! s-a bucurat el când m-a văzut. Să cinăm astă-seară la un restaurant de vază, sau să ne mulțumim cu clasicul McDonald's? m-a întrebat glumeț și voios, cum îi era caracteristic. 

—Mă tem că nici una, nici alta, cheri, pentru că am pofta de una verra pizza italiana, fratello. 
Aveam pentru bucataria italiană o pasiune aparte, și găteam cât de des puteam, cu atât mai mult cu cât mama mereu mă dădea afară din bucătărie, „să mă duc să-mi trăiesc viața”, de parcă numai morții ar găti.

—Pizza să fie atunci, signorina! Fac duș, mă schimb și într-un sfert de oră plecăm, bine? mi-a spus el zâmbind, și a plecat spere vestiare fără să mai aștepte un răspuns. Ne cunoșteam atât de bine, încât știa probabil și cuvintele pe care le voi folosi, nu doar că o să fiu de acord.

Cât îl așteptam m-am rezemat de perete și am început să mă uit la lumea care ieșea din sală. ¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬. Mi se parea ca, in mod straniu, toti aveau aceeasi expresie pe fata: oboseala, o oarecare satisfactie, si in mare parte "vreau sa ajung mai repede acasa". Cel care a iesit din sala avea insa alte ganduri intiparite pe chip. In scurtul rastimp cat m-am uitat la el, inainte ca el sa ma priveasca iar eu sa-mi mut privirea in jos, am zarit pe fata lui ceva ce m-a intrigat: era satisfactie, si era un fel de liniste, dar sub aparenta lor am putut vedea foarte clar mahnirea.

Bineinteles,era la fel de posibil ca omul sa fie doar obosit, iar eu sa exagerez din nou. Era chiar foarte probabil.

Asa cum a spus, Eric a fost gata in cinsprezece minute, iar in alte cinsprezece eram asezati la o masa a pizzeriei noastre preferate.

—O pizza Capriciosa si doua Cola, a comandat el dupa ce mi-a aruncat o privire care spunea "Ca de obicei?" si eu i-am raspuns afirmativ.

—Povesteste-mi, surioara, ce mai e nou la clubul tau de dans?

—Absolut nimic. Ei continua sa ignore valsul si tangoul, iar eu continui sa ignor faptul ca restul dansurilor sunt mai populare. Concluzia fiind ca tu, mama si tata va impiedicati de mine in living dansand singura, i-am raspuns eu, nu fara amaraciune.

—Norocul tau ca avem livingul indeajuns de mare incat sa-ti serveasca pe post de ring de dans! Noi avem un nou coleg de karate.

—Da?

—Îhî, incuviinteaza el, luand o gura din bautura care venise intre timp. Si e al naibii de bun. Sunt sigur ca e in stare sa ne bata pe noi toti la rand si apoi pe sensei, de zece ori din zece. Uneori chiar ma intreb cum de se abtine sa nu-l cotonogeasca pe dobitoc.

—De ce, ce face? intreb eu, interesata deja de situatie.

—Sensei? ofteaza Eric. E nou. Si e prost... Se lupta ca un impielitat, e drept, dar individ mai insensibil si mai fudul in prostia lui arareori mi-a fost dat sa vad... Pe Alexei il calca incontinuu pe bataturi fara sa-si dea seama macar. Saracul baiat cred ca se duce sa pocneasca un sac de box dupa, imaginandu-si fata dobitocului pe el...

—Aveti nevoie de o porecla mai subtila pentru dobitoc, am remarcat eu. Eu recomand "contesa". Alexei, cred ca l-am vazut azi...e cumva foarte inalt, cu par negru si ochi foarte albastri?

—Da, si are o cicatrice destul de proeminenta pe obrazul stang. Dar de ce "contesa"?

—Ca pe camila batrana a lui Oscar Wilde, parca ti-am povestit intamplarea. Da, il stiu pe Alexei, l-am vazut. Mi s-a parut mie ca era ceva cu el.

Intr-adevar, chipul care imi atrasese atentia, prin mahnirea lui, era al lui Alexei.

—Ar trebui sa-l invitam odata sa vina cu noi dupa antrenament. Daca nu are o nevoie impetuoasa sa loveasca un sac umplut cu nisip. Atunci am iesi la o sala de gimnastica, si noi am servi Fibrobar si apa cu gust de capsune de la Decathlon, in timp ce el ar transforma energia potentiala a mancarii si a frustrarii in energie mecanica, am glumit eu in stilul meu cartacteristic, un pic prea corect stiintific pentru ca majoritatea oamenilor sa considere ca e o gluma.

Eric a ras si mi-a zis ca data viitoare cand iesim, sigur il invitam si pe Alexei.

In seara aceea am adormit tarziu, si am stat mult timp in pat, cu privirea in tavan, gandindu-ma la baiatul cu ochii de culoarea cerului si cu mahnire pe chip pentru cei pe care oricine altcineva i-ar fi dat cu capul de toti peretii.

~•~
N.a.-nu stiu de ce m-am grabit sa postez asta, dar am facut-o, asa ca voi mai face orice retusuri ar fi  necesare pe parcurs.
Ma gandesc ca ar trebui sa fac vreun fel de disclaimer referitor la folositea marcilor inregistrate "McDonald's", "Coca-Cola","Fibrobar" si "Decathlon". Sper ca e clar niciuna din acestea nu este a mea si ca nu am niciun fel de drept asupra lor.
Va multumesc ca mi-ati citit povestea, si, cum sunt la inceput de drum, sper la cat mai multa critica! :)