"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 2

– Aimée!

Vorbele sale erau sparte, inima lui era mică și-i era teamă de ceea ce vedea. O luă în brațe cu o mână iar cu cealaltă formă numărul ambulanței.

Câteva ore mai târziu Aimée stătea iarăși într-un pat îngust de spital, cu ochii închiși, dar trează. Mâna stângă îi era întinsă, iar printr-un ac subțire picurau în trupul ei micuț picături dintr-o substanță incoloră. Se simțea amețită iar urechile îi erau înfundate, dar acum se știa în siguranță. Davon nu era lângă ea, mersese să discute cu doctorul în legătură cu externarea ei. Nu știa încă ce îi declanșase frisoanele, dar își dorea ca presupunerea și presimțirea ei să nu fie reală. Spera să fie într-adevăr doar o răceală.

Pe holul silențios se auziă două perechi de pași, apoi numai una; o voce de băbat salută un altul, apoi ușa salonului ei se deschise. Davon apăru de după întunericul ușii, apropiindu-se de ea încet, cu capul Plecat. Ochii ei micuți și buzele întredeschise părură că-l șochează. Se opri țintuit la doi pași de patul ei, aștepând.

Așteptând...

Oare ce aștepta? Aimée se încruntă și câteva șuvițe din părul ei buclar, de un roșu aprins se lăsară pe pielea ei albă, încadrându-i fața ca într-un tablou renascentist. Stând așa, întinsă în acel pat mic, făcut parcă pe mărimea ei, înconjurată de o pătură albă, subțire și fină, ca o zăpadă de ianuarie, părea și ea într-adevăr venită dintr-o lume îndepărtată. Davon văzu în ea un înger. Îngerul lui.

– Ce s-a întâmplat? Ce a spus doctorul?

Davon își ținu respirația câteva secunde bune, apoi se apropie de ea și o luă de mâna liberă.

– Aimée... eu...

Ochii lui Aimée se făcuri mari, iar respirația i se înteți. Ce putea să aibă el? Ea era cea care zăcea într-un pat de spital. Impropriu spus zăcea, pentru că acum se simțea bine. Vitaminele ce îi erau introduse în corp își făcuseră treaba cu precizie, conchisese ea.

Ușa salonului se deschise încet și înauntru intră o doamnă de aproximativ patruzeci de ani care se apropie cu un zâmbet mic pe față de Aimée.

– Cum te mai simți? o întrebă aceasta parcă doar de complezență.

Halatul ei alb, care îi indica cât se poate de clar statutul în acel spital, o făcea să pară nebună. Părul rar, prins într-un coc subțire, într-o parte, în încercarea de a părea ceva mai cochetă, îi dădea un aer stricat, imaginea ei nu se potrivea deloc cu spitalul. Se spune despre preoți că trebuie să aibă chemare – de ce nu s-ar aplica aceeași regulă firească și în tagma medicilor, asistenților? Nu oricine poate avea grijă de un bolnav, asta este clar. Există oameni care sunt făcuți pentru asta – oameni cu o mână ușoară, cu o voce blândă, oameni a căror privire inspiră doar iubire și bucurie, oameni ce trebuie să le insufle blonavilor, mai ales muribunzilor iubirea și nicidecum singurătatea.

Aimée și-a tras mâneca transparentă a bluzei peste semnul ce îi fusese lăsat în locul în care fusese perfuzia și îl privi pe Davon. Acesta își puse mâinile pe umerii ei și o îndreptă spre ușă.

Intrară în cabinetul doctorului și se așezara fiecare pe câte unul dintre fotoliile mari și albe. Bărbatul în vârstă din fața lor îi privea încruntat. Buzele sale stăteau strânse într-o linie dreaptă, scurt întretăiată de linii uscate, iar ochii lui de un verde închis erau atât de mici că pentru câteva momente Aimée se întrebă dacă nu cumva a adormit. Dar acesta începu să vorbească, încet și dureros. Vorbele lui erau niște arme puternice împotriva ei, iar ea se lăsă sprijinită de Davon pentru următoarele minute.