Maybe...

Capitolul I

   
      
      
        
          
        
Nu mi-am imaginat ca așa îmi voi petrece seara, stând și plângând după ceva ce nu am avut niciodată...o familie. Cred că au trecut mai bine de două ceasuri de când inevitabilul s-a întâmplat, de când și ultima fărâmă la o viață normală s-a spulberat. Mă așteptam să se întâmple una ca asta, dar acum că o trăiesc pe viu e mai dureros decât credeam, mult mai dureros. Credeam că în ultima vreme totul a revenit la normal, dar din păcate pentru mine, era doar liniștea de dinaintea furtunii.

Țin minte că atunci când mă simțeam singură, tristă și dezamăgită în legătură cu un lucru, mama îmi spunea că totul o să fie bine, că toate aceste probleme îmi apar în față ca un fel de test. Test pe care îl treceam cu foarte mari dificultăți, dar totuși îl treceam. Bine, asta nu s-a mai întâmplat de mult timp, ca mama să mă încurajeze, să mă susțină, să mă iubească. Cu timpul a devenit din ce în ce mai rece, mai nepăsătoare. Poate din cauza certurilor a obosit la a mai încerca să facă ceva pentru familie, sau poate din cauza tatei care nu încetează să îi mai reproșeze orice lucru, sau poate...

Nu știu, tot timpul am încercat să îi caut scuze și pentru ce? Ca a doua zi să mă facă să simt că am greșit în legătură cu ea. Într-un fel, mă așteptam la asta de la persoana pe care alții o numesc tată. Pentru mine nu a existat niciodată acel cuvânt. Nu am avut și nu o să am un tată în viața mea, care să mă învețe, să mă ocrotească de toate cele rele.

          — Kay!

Vocea lui Ken, fratele meu, mă scoate din propiile gânduri ce mă apasă. Îmi șterg lacrimile cu mânecă bluzei și mă ridic în picioare. Încerc să-mi curăț vocea, să nu dau de bănuit că am plâns. Știu că nu îi place să mă vadă cu ochii strălucind de lacrimi, chiar dacă plâng și de bucurie.

          — Da! Vine și răspunsul meu și mă blestem singură pentru tonul vocii mele.

Aud sunete de pași, semn că cineva ar avea de gând să urce. Știu că e Ken, fiindcă numai el vine și încearcă să vadă dacă sunt în regulă după fiecare ceartă, pe care părinții noștri o cauzează. Și asta se întâmplă din ce în ce mai des, acum știind și motivul.

          — De câte ori ți-am zis, să nu mai plângi? Se aude vocea fratelui meu.

Îmi ridic privirea și îl văd cum stă sprijinit de pragul ușii. Părul brunet și dezordonat, strălucește în lumina lunii, iar fața ovală cu trăsăturile asemanatoare cu ale mele îl face să pară un pic înfiorător în momente ca acestea.

          — Dar nu plâng! Și s-a dus tot planul meu de a-l minți, din cauza vocii subțiate pe care am folosit-o.

Oftează și se apropie de mine. Știu că și-a dat seama că îl mint, defapt oricine își dă seama de chestia asta. Nu sunt bună la a ascunde lucruri, mai bine spus nu sunt bună la nimic, poate doar la a îndepărta persoanele dragi mie.

          — Știi că nu mă poți minți, Kay, așa că nu te mai ascunde. Eu îți spun doar să nu mai plângi, ochii tăi nu merită să cunoască acest lucru, chiar dacă e și din fericire.

         — De ce Ken? De ce spui de fiecare dată asta știind și tu că nu e adevărat! Tot ce mai pot face este să plâng. Să plâng după tot ce-am pierdut în viața asta! Mi-am pierdut familia, mi-am pierdut fratele, acum mi-am pierdut și mama și ce mai urmează? Să te pierd și pe tine și nu îmi doresc asta.

Din cauza lacrimilor, ochii eu început să mă ustere, iar suspinele nelăsându-mă să vorbesc tare și clar, așa cum mi-aș dori.

          — Kay, îți dai seama că nu e vina ta că ei au decis să plece, să ne părăsească și cred că îți dai seama că nu te-aș lasă singură lângă un om ca Stan. Nu îți pierde speranța, nu te lasă doborâtă de nişte lucruri ce poate în viitor o să ți se pară banale.

          — Ce speranță, Ken? Să sper la ce? Că poate într-o zi, totul o să ia sfârșit sau poate să sper că Stan se va schimba și o să fie totul ca la început? Toate astea nu o să se întâmple și știi şi tu asta foarte bine!

         — Și-ți mai zic un lucru, poate că pentru tine mama și Kevin ți se par niște lucruri banale, fără noimă, dar mi-aș da și zile din viață, doar ca să îi știu aproape de mine. Acum, dacă mă scuzi, vreau să mă culc.

Fără să mai scot un cuvânt, mă întorc cu spatele la el și mă pun în pat. După  câteva secunde, aud cum ușa se închide zgomotos. Știu că l-am rănit prin ce-am spus, și știu că defapt nu a vrut să spună asta despre Kevin și mama, dar nu mai pot face nimic. Vorbele sunt spuse si nu le mai pot lua înapoi.

Mă întorc cu fața spre tavan și mă uit în gol. Mă gândesc la mama, la Kevin, la toate persoanele care m-au părăsit încet cu timpul. Atunci când Kevin, fratele meu, a plecat din casă, aveam doar zece ani, nu știam că o dată ieșit pe ușă, nu se mai întoarce. Și când mi-aduc aminte că îmi spunea de fiecare dată că nu o să mă părăsească, că nu o să mă lase singură niciodată. Și acum când mă gândesc la asta, singura reacție pe care o am este să râd. Să râd de propia-mi naivitate, dar ce poți cere mai mult de la un copil de numai zece ani.

Închid ochii imaginându-mi că îi am lângă mine pe toți cei la care țin și surprinzător sau nu, imaginea lui Stan apare și ea, dar foarte zâmbitoare. Astfel, somnul mă prinde cu imaginea familiei perfecte pentru mine.