Sanctuarul

1.Amintiri

    Trecerea în neființă a părinților mei în urma unui atac terorist a căzut ca un fulger asupra mea la o vârstă atât de fragedă.

     Aveam doar 8 când s-a întâmplat. Mă aflam cu părinții în fața Muzeului Național de Istorie. Eram extrem de entuziasmată de ce urma să vedem.

      Dar ce a început ca o plimbare plăcută în familie s-a transformat brusc intr-un masacru.

      Oameni înarmați au apărut de nicăieri și au început să tragă cu focuri de armă in stanga si-n dreapta. Rând pe rând trupuri neînsuflețite au căzut secerate.
Domnea haosul și groaza.
Țipetele disperate ale oamenilor cerșeau îndurare, dar în zadar.

       Eram îngrozită, nu știam ce se petrece. Într-un impuls disperat de a mă proteja, mama m-a trântit la pământ, aruncându-se instinctiv deasupra mea, protejându-mă astfel cu prețul vieții ei.

       Nu stiu cât timp am stat așa, cu trupul  inert al mamei care mă învăluia in parfumul ei specific amestecat cu izul de cupru al sângelui cald. Țineam ochii strânși și așteptam să simt o mișcare, orice, să știu că e cu mine...Lacrimile se adunau sub obrajii mei pe betonul rece; singurul lucru stabil în haosul dezlănțuit.

      În aerul rece al iernii,printre zgomotul armelor, răsuna ecoul pașilor grăbiți ai unuia dintre diavolii cu chip de om spre locul în care mă aflam. Ucigașul și-a a îndreptat shotgun-ul spre fruntea mea.Nu-mi mai rămânea decât să-mi aștept moartea.
E ciudat cum viața îți oferă ceva atât de minunat ca mai apoi să ți-l răpească cu brutalitate...

      Mașina gonește pe șoseaua încinsă, sub soarele dogoritor făcând cauciucurile să sfârâie. Simt o durere arzătoare în piept,privirea mi se încețoșează, iar obrajii îmi sunt inundați cu lacrimi fierbinți. Ah, nu din nou. Așa se termină de fiecare data când mă gândesc la acel episod nefast din viața mea.

       Trag pe dreapta, îmi rezem capul de scaun și închid ochii.

În jurul meu se așternuse liniștea preț de câteva clipe. Se terminase. Îmi pierdusem părinții, urma să-mi pierd și viața din care abia apucasem să gust.Atât de aproape...Îmi vedeam moartea cu ochii. Mi-am înăbușit un scâncet și l-am privit. Doi ochi lipsiți de expresie priveau pustiiți în neant, dedesubtul cărora se prelingeau cearcăne adânci.Trăsăturile-i frumoase se armonizau perfect făcând-l să pară un înger...unul izgonit în Iad, venit pe Pământ pentru a curma vieți omenești. Mă încearcă un sentiment de milă .

      Dintr-o data urechile îmi țiuie. Sirenele mașinilor de poliție și ale ambulanțelor devin tot mai stridente pe măsură ce sunt tot mai aproape.
Acum se citește mulțumirea pe chipul băiatului.Ridică arma la tâmplă, pe față lățindui-se un zâmbet dracesc, privește drept în față și apasă pe trăgaci.
Privirea i-a împăienjenit pe chipul imobil pe care îl visez în nopțile fără somn. Genunchii i-au cedat aproape simultan și ucigasul mamei mele cade cu un bufnit surd.

      Prea ușor. Călăul părinților mei pleacă de parcă ar fi un actor ce și-a terminat piesa. Cortina cade si spectatorii se întorc la viețile lor...dar eu la ce mă voi întoarce; la cine?

      Paramedicii se împrăștie încercând să salveze vieți. Unul dintre ei se apropie de mine încercând sa mă ia în brațe.
—Avem un supraviețuitor. Striga plin de speranță, dar cand mă privește in ochi, lumina pălește văzând durerea sufletului meu.
Mi-am întors fața către trupul femeii care mi-a dat viață, m-a iubit necondiționat, și a avut mereu grijă să-mi fie bine.  

      Bătăile inimii s-au intensificat în așa fel încât m-au străfulgerat junghiuri, aerul îmi pătrundea în plămâni cu greutate făcând respirația aproape imposibilă...am simțit o durere sfâșietoare.
Mi-am încleștat brațele in jurul mamei, mi-am rezemat capul pe pieptul ei si am ramas astfel imbratisate, neputand scoate vreun sunet.Durerea imi sfasia pieptul.

      O doamnă drăguță, care după haine am presupus că e polițistă, mi-a promis  că totul va fi bine și că o să facă tot posibilul ca eu să am o familie. Eu nu voiam o altă familie, eu îi voiam pe mama si pe tata.

      Când mă trezesc, e deja noapte.

Fața îmi e scăldată în lumina lunii.Deschid portiera și ies afară în răcoarea nopții. O pală de vânt îmi trece prin păr făcând-l să zboare în toate direcțiile. E o senzație plăcută. Mă așez pe iarba udă pentru câteva minute...

—Acum ești în siguranță, micuto.Cum te numești ?
Nu i-am raspuns.
—îți voi găsi un cămin.

      După ce mă linistesc, decid că trebuie sa mă întorc acasa.Ei sunt îngrijorați.
Urc in mașină, întorc cheia in contact și pornesc spre căminul meu adoptiv.

                                                                   ***

—Anastasia, tu ești? Se aude vocea țâfnoasă a matusii mele când intru pe ușă.
Ii raspund sec cu un ''da''

—Hei, pe unde umblii?Eu și mama ta ne-am făcut griji pentru tine. E a patra oară luna asta când vii târziu acasă fără sa anunți.

—Vom lua măsuri, fato.Spune ea. Lucrurile nu vor rămâne așa. De 10 ani am grijă de tine și așa mă răsplătești? 

Stomacul mi se facu ghem la auzul vorbelor ei sfasietoare.Nu e prima oara cand le aud, dar doare la fel de fiecare data.

—Crezi că ai putea să nu-mi mai scoți ochii cu fapta ta nobilă? Nu ți-am cerut eu să faci asta. Le întorc spatele îndreptandu-mă spre camera mea de la mansardă, sărind câte două trepte.
"Așa se întâmplă când adopți copii orfani. Vezi ce nerecunoscatoare e?!"o aud spunându-i lui unchiului meu.
Trântesc ușa în urma mea și mă lipesc de ea.
O, nu.. nu, nu lacrimi afurisite, stați dracu' acolo.
"Anastasia, ești cea mai slabă persoană pe care am văzut-o vreodată. Mai știi și altceva în afară de a te smiorcăi? Sigur că nu."
Mă gândesc adesea la Ei și la cum ar fi fost viața mea dacă ar fi supraviețuit. Parintii mei erau arheologi. Și-au dedicat viețile în scopul cercetării, descoperirilor, dar și mie. Își doreau tare mult să le calc pe urme. Eu imi doresc sa fie aici cu mine.

       În cele din urmă, copleșită de amintirile și gândurile care au dat năvală, adorm.