Te vad de dincolo

Te vad

   E deja târziu și tot ce îmi doresc să fac e să mă întind în pat și să mă îndepărtez de tot. De oameni, de responsabilități, dar mai ales de propriile gânduri. Îmi doresc să pot să alung totul și să rămân singur. Mă gândesc de multe ori la asta, dar de fiecare data ajung la aceeași concluzie. E în destinul meu să sufăr.

  Îmi iau jurnalul și ies pe balcon. Urmează să am ședința mea săptămânala la psiholog, așa că trebuie să îl completez. Îl privesc îndelung. Mă uit la cer.. Orașul e tăcut, ca de obicei, și noaptea e rece. Nu știu ce să scriu. Îmi ascult gândurile pentru câteva secunde. "Se presupune că scriind ar trebui să mă descarc, să mă eliberez de toată furia, însă de fiecare dată când îmi transpun gândurile în scris totul devine mai clar. Totul pare real, tot mai trist, iar eu sunt tot mai deprimat. Scrisul îmi face rău. Dar mă forțez s-o fac. Și mă întreb de multe ori de ce, deși răspunsul e chiar în fața mea: pentru că trebuie. Toată viața mi s-a spus cuvântul ăsta și deși de fiecare dată am vrut, am fost prea slab să lupt cu el. De-aceea am ajuns aici. Acum ce mai e de făcut? Nu-mi mai pasă de nimic. Nici de familie, nici de prieteni, nici de viitor și cu atât mai puțin de mine. Îmi doresc doar să se sfârșească totul și să scap. Aș vrea să trăiesc liber, fără depresie, fără teamă, fără să fie necesar să sufăr în fiecare nenorocită de secundă a vieții mele. De fiecare data când mă gândesc la asta simt furia cum crește și aș vrea să-mi iau demonii la pumni. Aș vrea să pot să mă lupt cu mine însumi. Corp la corp. Aș vrea să pot învinge tot ceea ce îmi face rău pe dinăuntru. Ar fi o luptă pe viață și pe moarte și oricare ar fi rezultatul, ar fi un lucru bun. Și ce dacă m-ar învinge? Sunt deja sclavul gândurilor mele. Dar aș vrea al naibii de mult să mă lupt cu demonii mei".

  Las pixul jos și privesc spre cer cu gândul ăsta persistând în mintea mea. Văd o stea căzătoare și zâmbesc. "Aș vrea să mă lupt cu demonii mei". Știu că e o prostie, dar undeva, în adâncul sufletului meu, licărește speranța că steaua aia ar putea face dorința să mi se împlinească. "Ce copil prost. De asta ai ajuns aici. Crezi în iluzii, în vise. Ignori realitatea. Ești așa naiv!" Înlătur gândul ăsta și mă concentrez asupra nopții. E așa întuneric. Așa frig. Una dintre cele mai reci nopți de până acum, deși e doar sfârșit de august. Mă pierd puțin printre gândurile mele, dar ceva mă readuce la realitate.

  Aud un ciocănit la ușa camerei mele. Primul meu gând e la mama. Biata mama. Înainte să moară obișnuia să vina în fiecare seară la mine în cameră să îmi spună noapte bună. Îmi amintesc cum stăteam pe balcon privind cerul ca și în seara asta, iar ea venea cu o pătură și se așeza lângă mine. Stăteam așa ore întregi. Doar noi doi și orașul adormit. E cea mai frumoasă amintire a mea de când eram copil. Mama.. îmi e așa dor de ea. Ciocănitul se repetă și mă îndrept spre ușă. Probabil tata s-a întors beat și crede iar că o să o găsească pe mama în camera mea. Știu că îi e dor de ea și mi se rupe sufletul de fiecare dată când îl văd așa. Dar de data asta nu e el. Am simțit asta din momentul în care am pus mâna pe clanță. De cealaltă parte a ușii e altcineva. Altceva. Simt ceva nou, ceva diferit. Mă simt.. întreg. Orice ar fi dincolo, mă simt de parcă aș fi găsit cealaltă parte din mine. Deodată, fără măcar să îmi pot da seama, golul din mine nu mai există. Totul e bine acum. Mă simt de parcă toate au revenit la normal. Și sunt.. fericit? Nu, nu fericit. Liniștit. Știu că de îndată ce deschid ușa nimic nu o să fie la fel, dar nu ezit nici o clipă.

  Deschid, găsindu-mă față în față cu un bărbat care îmi pare al naibii de cunoscut. Ar fi inutil să încerc să îl descriu. Îl simt mai mult decât îl văd. Și nu poți descrie sentimente. Știu doar ca forța pe care o exercită asupra mea pare să repare fiecare lucru greșit în interiorul minții mele. Vreau să vorbesc, dar îmi e imposibil. El intră în cameră și se intreaptă spre balcon. Deși un străin stă în camera mea, eu mă simt bine. Mai bine ca niciodată. Totul e în regulă. Suntem exact acolo unde ar trebui să fim. Îl urmez, gândindu-mă să îl întreb de ce e aici. Însă mi-o ia înainte. "Te-am auzit, să știi. Te aud de fiecare data. Ai suferit destul, eu sunt aici să te ajut. Să te salvez, sau să te împing spre pierzare, e alegerea ta." Se întoarce spre mine și mă privește făcându-mi tot corpul să înghețe. Nu îmi spune nimic, dar întind mâna. Simt că asta trebuie să fac. Îmi pune în mână o cheie. "Asta, băiete, îți deschide ușa spre cele mai întunecate collturi ale minții tale. Cu asta poți să învingi. Dar poți să fii învins. Linia e foarte subțire. Acționează cu atenție." Mă bate pe umăr și pleacă lăsând în urmă lui un băiețel speriat, rămas fără cuvinte.