Stories for every soul

Și iar ne împăcăm, dar nu și azi

Este ora 15:20. Pot spune asta uitându-mă la ceasul de la mâna stângă. Mă uit, pentru ultima oară înainte de a pleca, în oglindă, trecându-mi mâna prin părul aranjat cu mult gel. Cămașa și pantalonii apretați mă fac să par un profesor bătrân de la Universitate, dar pentru ea merită. Ar face bine să merite. Ar face bine să mă ierte cum face mereu și să-mi spună că mă iubește în ciuda certurilor noastre. În ciuda faptului că mereu o rănesc iar la finalul zilei ajungem să ne spunem că ne urâm și că nu vom mai fi niciodată împreună. Încui ușa, răsucind de două ori cheia în broască și apăs butonul liftului, așteptând să urce până la etajul 8. Intru în lift și verific din nou ora, 15:23 și mă mai uit încă o dată la reflexia mea, doar ca să mă asigur că arăt perfect când voi apărea la ușa ei, gata să ne împăcăm. Descui mașina și mă urc în ea, băgând cheia în contact și apăsând ușor pe accelerație. Mă îndrept spre 42 Store Street, unde știu că voi găsi un buchet suficient de frumos pentru ea. Parchez mașina în apropierea florăriei și cobor, hotărât să cumpăr cel mai mare buchet de iasomii pe care știu că le adoră. Intru când florăreasa mă întreabă doar ce să fie azi, fiind deja obișnuită ca eu să vin și să cer un buchet frumos pentru a fi iertat. Îi spun ce aș dori și după 10 minute femeia se întoarce cu buchetul și un zâmbet larg. Îi înmânez banii și dau să plec, când o aud spunând că totul va fi bine. Îmi întorc capul și îi ofer un zâmbet sincer după care ies și mă urc în mașină, așezând buchetul pe locul din dreapta. Pornesc și în scurt timp sunt în fața casei ei. Iau buchetul și cobor, încui mașina și mă îndrept spre ușă. Sun de două ori și aștept să-mi răspundă. Îmi tremură mâinile și am un nod în gât. Se aude ușa descuindu-se și apare în prag, îmbrăcată într-o rochie scurtă, bleu, râzând până să-și întoarcă privirea și să mă vadă. Încremenește. Îi spun că îmi pare rău și că nu o să se mai repete, că o iubesc. Îi întind buchetul dar tot ce face e să-și ridice palma. Un bărbat vine și o îmbrățișează din spate iar ea îi spune să îi caute telefonul în timp ce eu privesc perplex, neînțelegând ce tocmai am văzut. Îmi spune că de data asta chiar s-a terminat, că nu mai poate și nu mai vrea să continue. O apuc de mână, râzând isteric și întrebând-o dacă își bate joc de mine pentru că am supărat-o. Dă din cap ușor, răspunzând că a realizat că e mai bine pentru amândoi să ne separăm viețile. Mă sărută pe obraz, aproape de colțul gurii cu lacrimi în ochi. Încerc să mai spun ceva dar ea încheie spunând că e mai bine pentru amândoi, că nu mă va uita și că merit să fiu fericit, amândoi merităm. Înainte să-i pot spune că ea mă face să fiu fericit închide ușa, lăsându-mă în fața ușii cu un mare buchet în mână și inima frântă. Doare, la propriu. Asta a fost, tot ce-am avut s-a dus pe apa sâmbetei. Presupun că ar fi trebuit să am mai multă grijă, să nu mai fiu sigur că ne vom împăca și ar fi trebuit să mă asigur că nu ne vom mai despărți. Arunc buchetul în coșul de gunoi din capătul aleii și mă urc în mașină, hotărât să-mi continui viața.