Never let me go

   O suflare rece de toamnă îi trecu străină prin plete. Matt trase ușa compartientului și merse să se așeze la locul său de la fereastră. Se așeză pe bancheta incomodă, își acoperi cu un șervețel rezemătoarea sa, apoi se lăsă pe spate, într-o poziție calmă, rece și meditativă.

   Aerul uscat, nisipos îl plesni în orbaji, iar compartimentul se umplu de aburi de cocs. Matt scoase capul afară și privi. Locomotiva alerga adulmecând câmpiile, strigând tăios la intrarea în stație. Întoarse capul spre fotoliul opus lui. Domnișoara stătea rezemată într-un cot, cu fruntea lipită de geam, asemeni unui copil, pierdută în peisaj ca într-un vis. Locomotiva scoase un țipăt prelug, iar trenul încetinii intrând agale în stația părăsită.

   Tânărul nostru aruncă din nou o privire spre domnișoară și putu să observe că îngenunchease cu un picior pe banchetă, în așa fel încât rotula mică, grațioasă se contura perfect pe sub transparența ciorapului. Pantofii mici, aproape băiețești, rochia plisată ce nu-i cădea mai mult deasupra genunchilor, bluza alba prin care se  străvedeau umerii nedezvoltați încă și panglica cămășii. Toate astea îi dădeau aerul  unei adolescente, crudă deghizată în „domnișoară". Ascunsă între palme, fața îi rămâne tăinuită și nedefinită. Băgă de seamă că fata, distrată de priveliște, își turtise nasul mic pe geam, încercând răceala cristalinului.

      O întoarcere involuntară a feței îi dezvălui deodată fizionomia până atunci negată, o oprire bruscă a trenului, iar toți călătorii fură zbuciumați la unison. Fata dezechilibrată căzu în brațele puternice ale tânărului. Ochii rotunzi speriați, albaștri ca seninul cerului îl priviră necontenit.

- Ești în regulă? întrebă cu o voce groasă și impunătoare.

  Dar nu primi nici un răspuns de la domnișoara speriată.