Umbrele Nopții

Capitolul 6 - Acuzată pe nedrept

        Înghit în sec și mă opresc în fața ușii, moment în care mama îmi face semn cu capul să mă apropii. Normal că iar mă pune să fac cunoștință cu cineva. Mă jur că dacă-i seamănă lui David și tatei, cedez psihic.

        Observ că bărbatul are un caiet deschis pe masă cu câteva nume scrise pe el, unele dintre ele fiind tăiate cu o linie dreaptă.

        — Ia loc, îmi cere mama.

        Îmi trag un scaun și mă așez lângă ei.

        — S-a întâmplat ceva? îi întreb.

        — Nu, nici de cum, îmi răspunde el. Dă-mi voie să mă prezint: numele meu este Daniel Blackburn, mă ocup de recensământul populației din Warrenton.

        — OK, dar credeam că tata v-a anunțat deja că sunt în oraș.

        — A făcut-o, mă asigură, așezându-și degetul pe caiet. Vezi, chiar aici: Julienne Mabel Peterson. Sunt aici fiindcă vreau vorbesc cu tine despre ziua în care ai intrat în oraș, Julienne. Adeline, crezi că ne poți lăsa singuri câteva momente?

        Mama mă privește nesigură, apoi încuviințează. Se ridică de pe scaun și îmi mângâie protectiv umerii, apoi iese din bucătărie. Îmi împreunez mâinile peste masă ca într-o rugăciune înainte de a-mi întoarce privirea spre Daniel Blackburn.

        — Ce vreți să știți, mai exact?

        — Vreau să știu ce s-a întâmplat când ai intrat în oraș, Julienne, pentru că nu cred că nu ai văzut nimic, tonul său devine mult mai rece și mai serios. Erau zeci de militari la granițe pe care îi verificasem chiar eu în dimineața aceea, este imposibil să fii dispărut fără nicio urmă în timpul zilei.

        Mă las ușor pe spătarul scaunului, deranjată de vorbele lui.

        — Mă acuzați de ceva, domnule Blackburn?

        — Vreau doar să-mi spui adevărul, copilă!

        — Deja am spus tot ce știu, mă ridic de la masă, lipindu-mi palmele de lemnul acesteia. Nu am văzut sau auzit nimic ciudat când am intrat în oraș și cu atât mai puțin nu am nicio legătură cu dispariția soldaților!

        — Sper că spui adevărul, fiindcă oricine cooperează cu vampirii, va fi la fel de aspru pedepsit. Știi asta, nu-i așa?

        Îmi arunc ochii peste cap și mă îndrept spre ieșirea din bucătărie. Încerc să nu mă las afectată de acuzațiile sale, dar nu pot.

        Îmi strâng pumnii, mărind pasul spre ieșirea din casă. Când ajung pe verandă, o observ pe mama stând pe o treaptă și vorbind cu cineva prin walkie-talkie. Nu mă obosesc să o ascult. Trec pe lângă ea și mă îndrept direct spre mașină.

        — Julie!

        O ignor.

        Sunt deja destul de nervoasă, nu am chef să mă mai cert și cu ea. Nu pricep cum de Daniel Blackburn a avut tupeul să mă acuze că mint în condițiile în care eu sunt cea care suferă cel mai mult pe urma acestei situații!

        — Julie, oprește-te! mama sare de pe trepte și începe să mă urmeze din spate.

        Mă opresc lângă mașină și mă întorc spre ea cu brațele încrucișate la piept.

        — Ce e?!

        — Ce te-a întrebat Blackburn?

        — Ce m-a întrebat? repet nervoasă, ridicându-mi ochii spre cer. M-a acuzat că mint, mamă! A zis că soldații de la graniță nu puteau pur și simplu să dispară ziua, iar, concluzionând, crede că am o legătură cu asta!