Umbrele Nopții

Capitolul 4 - Fără milă

        Când deschid ușa, un val de aer rece îmi face pielea de găină. Apuc rapid o geacă din cuier și mi-o arunc peste umeri, ieșind afară. Privesc precaută în jurul meu, așteptându-mă să văd un cadavru pe pământ sau ceva asemănător, dar nu se pune problema de așa ceva.

        Uimitor! exclam în minte. Au curățat totul în doar câteva ore.

        Mă îndrept spre mașină și intru grăbită înăuntru. La fel ca afară, este teribil de frig, dar geaca îmi ține de cald deocamdată. Pornesc motorul, la început doar pentru a încălzi mașina, însă apoi îmi vine o altă idee. Vreau să văd cum arată orașul dimineața, după ce au avut loc atâtea lupte. Vreau să descopăr ce a rămas în urma umbrelor nopții – dacă a rămas ceva.

        Străzile ar trebui să fie sigure, așa că nu-mi fac griji. Bineînțeles, atâta vreme cât nu intru într-un loc întunecat în care vampirii se pot adăposti – dar de ce aș face asta?

        Ieșind de pe alee, urmez strada spre oraș. Nu reușesc să disting schimbări prea drastice pe drum. Bine, exceptând câteva bănci rupte, tomberoane răsturnate și o pisică moartă pe marginea trotuarului. Ciudat, dar nu ieșit din comun de ciudat.

        Parchez în fața parcului Randy și cobor din mașină, așezându-mi mâinile în buzunarele gecii înainte de a înainta în parc. Nu am mai fost aici de foarte mult timp, dar știu exact unde duce fiecare drum. Trec podul de lemn ce traversează micul râu, urmez cărarea și mă opresc în fața leagănelor pentru copii.

        Spațiul de joacă este straniu de pustiu, chiar și pentru această perioadă a anului. Vântul rece flutură în van un leagăn, în timp ce frunzele zboară duse de vânt pe lângă toboganele lustruite.

        Mă apropii de un leagăn și încep să-l privesc pierdută. Locul acesta obișnuia să fie plin de copii. Cum de ceva atât de minunat a ajuns să se transforme într-un timp scurt în ceva atât de deprimant?

        Un mârâit răgușit mă determină să-mi întorc privirea spre toboganul acoperit. Ar putea fi un câine, mă încurajez, însă ceva din interior îmi spune că nu e nici pe departe vorba de un simplu animal.

        Mă apropii de tobogan și mă aplec pe vârfuri pentru a putea vedea înăuntru – deși știu că e o idee cât se poate de proastă. Privirea mi se întâlnește aproape instant cu o pereche de ochi galbeni ce mă ațintesc, ceea ce mă face să sar în spate.

        Cel din fața mea nu doar că e vampir, ci e și copil. Un copil vampir.

        Îmi păstrez poziția, deoarece băiețelul nu pare să dorească să mă atace. Mârâie, dar știu că nu poate ieși din tobogan datorită luminii. Poate că sunt influențată de circumstanțe, însă nu pot desluși nimic bun în expresia lui, este de parcă ar încerca să mă omoare din priviri.

        Având colții scoși la iveală, copilul stă plecat în genunchi, cu palmele lipite de plasticul toboganului. Oricât de mult mi-aș dori să neg, adevărul e că îmi e milă de el. Arată înfricoșător, dar e doar un copil. Nu ar fi trebuit să moară, nu așa, nu acum...

        Nu apuc să procesez ce se întâmplă când un vuiet rapid traversează pe lângă urechile mele, iar copilul vampir cade la pământ.

        Sar în picioare și țip cât pot de tare, observând săgeată de lemn înfiptă în inima copilului.

        Îmi întorc speriată privirea în spate, sesizând că un bărbat cu un arc în mână se apropie cu pași grăbiți de mine. Pare a fi destul de în vârstă, cu barbă lungă până în dreptul claviculei și chel. Pe spate are legată o tolbă de săgeți, ceea ce mă face să înghit în sec.