Memoria unei inimi

XXXI - Adevărul pentru Junior și o dezamăgire cruntă

    - Da, i-a răspuns Junior cu ochii luminați de bucurie și privind din nou pe rând la cei doi, stăruind mai mult asupra Ioanei.

    După acea scurtă analiză, apărându-i pe chip un zâmbet de poznaș dulce, și-a apropiat gurița de urechea tatălui său și i-a șoptit ceva, făcându-l pe acesta să surâdă cu o vădită mândrie născută în inima sa și în timp ce o privea cu dragoste și pasiune pe Ioana, să-l aprobe imediat:

    - Într-adevăr, ai foarte mare dreptate. Sunt un norocos, nu-i așa?

    Micuțul a aprobat și el, întărindu-și astfel secretul spus tatălui său, iar acel dialog misterios, nu a lăsat-o indiferentă pe Ioana, căreia i-a dispărut teama din suflet, când a văzut reacția fiului ei la anunțul făcut de Ioan. Adoptând o aparentă supărare, își așeză mâinile pe talie, se bosumflă și își rosti nemulțumirea:

    - Hei, nu este deloc manierat să vă șușotiți secretele în prezența altei persoane. Și vorbiți despre mine de parcă nu aș fi prezentă și nici aceasta nu este frumos.

    Reproșul ei l-a amuzat pe Junior, care își puse mânuța peste guriță și râse înfundat. Ioan o privi pe Ioana cu aceiași ochii pasionali și încărcați de dragostea ce-i umplea inima și știind că are dreptate, dar și dorind să afle și ea părerea fiului lor, trecu de partea ei, spunând:

    - Ioana are dreptate, nu este frumos ceea ce facem. Așa că, hai să îi spunem și ei ce mi-ai șoptit mie.

    - Bine, dar spune-i tu, tati, îl îndeamnă copilul, devenind dintr-o dată foarte rușinat.

    - Nu îi spun eu pentru că au fost cuvintele tale. Spune-i tu! Hai, curaj! Sunt sigur că se va bucura când va auzi, a completat Ioan, observând că micuțul tace și se lasă pradă timidității.

    După o ultimă privire către tatăl său, ca de obicei, culegându-și de acolo curajul necesar, și-a întors o privire sfioasă la Ioana, începu să-și legene piciorușele lui mici și cu un glas firav, i-a mărturisit:

    - I-am spus lui tati că acum are cea mai frumoasă și bună iubită din tot universul.

    Cuvintele copilului au sensibilizat-o până aproape de lacrimi pe Ioana, care li se alătură pe canapea și își îmbrățișă fiul vădit emoționantă, apoi îl privi cu ochii plini de dragoste, spunându-i:

    - Îți mulțumesc, puiul meu drag, pentru ceea ce ai spus, dar să știi că tatăl tău are și cel mai minunat și frumos fiu.

    Vorbele Ioanei l-au intimidat și mai mult pe micuț și de aceea nu a spus nimic, dar a zâmbit reținut cu o inocență ce ar fi putut înduioșa orice inimă.

    - Să înțeleg că eu sunt urâtul familiei, dacă de mine nu spuneți nimic? interveni Ioan, făcând pe supăratul și stârnind râsul numaidecât la cei doi, în special lui Junior care se amuză copios.

    Și cum inocența lui de copil l-a făcut să creadă întru totul în supărarea tatălui său, după ce s-a potolit din râs, s-a răsucit în brațele acestuia cu fața spre el, și-a așezat mânuțele lui mici pe obrajii lui Ioan și i-a zis:

    - Tu nu ești urât, tati! Tu ești cel mai frumos și bun tătic din lume.

    Ioan i-a mulțumit recunoscător, îmbrățișându-l foarte strâns, moment în care și-a îndreptat din nou ochii la Ioana și a putut să se bucure de zâmbetul ei dulce și grațios și de o privire încărcată de iubire, ce aproba fără niciun dubiu afirmația fiului ei. A întins o mână către aceasta și a adus-o și pe ea în brațele sale, bucurându-se cu tot sufletul de îmbrățișarea lor în trei.