Umbrele Nopții

Capitolul 3 - Lupta din noapte

        — E Julie? lacrimile încep să mi se adune în ochi când îi aud întrebarea.

        Mă apropii de el în grabă și îl cuprind într-o îmbrățișare de care aveam cu disperare nevoie. Sunt nevoită să mă aplec în genunchi pentru a fi la același nivel cu el, dar merită. Ușurarea pe care o simt când își înconjoară brațele în jurul gâtului meu și își lasă trupul firav în brațele mele e incomparabilă.

        Strângându-l la piept, îmi amintesc de momentul în care părinții l-au adus pentru prima dată acasă. Eram de vârsta lui acum – nouă ani. Mama și tata erau atât de fericiți de nașterea unui băiat, încât chiar m-au lăsat să ies în parc de una singură – ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Atenția lor nu mai era focusată doar pe mea, ceea ce-mi oferea o gură de aer.

        — Unde ai fost atâta timp? mă întrebă. Credeam că ai devenit și tu o creatură, Julie...

        Îmi întorc privirea spre mama, nevenindu-mi să cred că l-a lăsat să creadă o așa minciună. Îmi imaginez că dispariția mea în aproximativ aceeași perioadă cu apariția umbrelor nopții l-a făcut probabil să ajungă la concluzia asta, dar mama avea scrisoarea pe care i-am lăsat-o. Îi putea dovedi că sunt în viață.

        Mama își așază o mână pe umărul lui Kyle pentru a-i căpăta atenția.

        — Kyle, ce ar fi să fugi sus, să te schimbi de hainele astea și să cobori după la masă?

        — Hm... își duce două degete pe bărbie, privind suspicios de la mine, la mama. Am înțeles, vreți doar să scăpați de mine. În cazul ăsta, nu voi împărați bomboanele primite la antrenamente cu voi!

        Iese bosumflat din bucătărie. Îi aud pașii tropăiți urcând scările spre etaj. Nu vreau să ne audă pe mine și mama certându-ne, așa că abia când sunt sigură că a intrat în camera lui mă întorc spre ea.

        — I-ați spus că am murit?!

        — El a ajuns la concluzia asta.

        — Dar l-ați lăsat să creadă în continuare?

        — Atitudinea, Julie, te rog frumos! mă avertizează, așezându-și mâinile pe șolduri. Nu am vrut să-l lăsăm să creadă că ai murit, dar nu aveam ce altceva să-i spunem. La ce te-ai așteptat când ai plecat fără să-l anunți? I-am spus că ești bine și că doar ai plecat în New York, dar, să fim serioși, nu ai dat un telefon nici cât era semnal în Warrenton, normal că nu ne-a crezut!

        — Puteți să vorbiți mai încet? tata își face apariția în bucătărie, purtând de această dată o pereche de pantaloni de trening și un tricou simplu. Vă auzeam de la etaj!

        Mama expiră zgomotos și își ridică palmele în semn de „cedez". Se întoarce spre aragaz.

        — Am închis toate obloanele, ne informează tata, așezându-se pe unul dintre scaunele din jurul mesei. Julie, aș prefera ca în noaptea asta, la fel ca în următoarele, să nu părăsești casa. Seara, în special după ora nouăsprezece, umbrele nopții își fac apariția pe străzi.

        Mă așez pe un scaun alăturat lui, sprijinindu-mi cotul de masă și bărbia în palmă.

        — Nu îți face griji, nu am nicio intenție s-o fac.

        În urmă cu câțiva ani, obișnuiam să sper că într-o zi voi fi liberă, că nu va mai trebui să trăiesc sub cuvântul tatălui meu și că voi putea decide singură ce fac cu viața mea. Visul mi s-a îndeplinit, dar nu a durat mult. M-am întors de unde am plecat și nu văd cum aș putea să evadez de această dată.