Pionul Magic: Descoperirea (Volumul 1)

Schimbări radicale

Si uite asa m-am trezit intr-o masina necunoscuta, alaturi de matusa Meya, Christine si Edward,fiul ei.
- Am crezut ca nu mai veniti. Verisoaroooo,spuse oferindu-mi un zambet larg,nu ai idee cat de dor mi-a fost de tine.
Fusesem foarte apropiati in copilarie, si fusese cel mai bun sfatuitor al meu in adolescenta, cand liceul fusese un chin,dar nu il mai vazusem de doi ani de zile.
- Si eu ma bucur sa te vad,i-am spus,incercand sa mimez un zambet.
Nu aveam chef să fac conversație. M-am ghemuit langa fereastra si am privit absenta strada atat de familiara, stingandu-se in urma mea.
-Mergi si tu mai repede. Avem totusi un zbor de prins, spuse tipa.
Mergem cu avionul? am vrut sa intreb, dar vocea mea nu a reusit sa scoata niciun cuvant. Unde mergem? am incercat sa intreb iar. In zadar.
- Cum se mai simte? am auzit vocea matusii.
- Cred ca o ajuta calmantul pe care i l-ai dat. Aaaa... cum ai de gand sa ajungem pe insula? Pentru ca daca se inchide portalul...
- Chris, o striga Edward putin mai tare decat ar fi trebuit. Stii ca-mi datorezi douazeci de euro nu? Si cam am nevoie de ei maine seara.
- Chiar trebuia sa aduci vorba despre asta acum?
- Mersi Ed, adauga matusa, destul de incet. Uneori Christine uita cand ar trebui sa taca.
- Aaa... scuze?
Mi-am infasurat jacheta, si mi-am pus-o sub cap, pe post de perna improvizata. M-am foit putin pana mi-am gasit o pozitie mai confortabila si am inchis ochii. Am stat așa,nemișcata, coplesita de avalansa de sentimente intensificate de imaginea dezolanta a singuratatii si nepasarii.
Evadarea mea se infaptuise. Avea ea oare sa fie fara intoarcere?
Katelyn Lambert,cum ai ajuns tu in situatia asta ? M-am mustrat singura. La 21 de ani, ma asteptasem ca viata mea sa fie total diferita. Sau cel putin, sa fiu o studenta normala la biologie. Pana nu de mult, eram inconjurata mereu de prieteni... sau ma rog... cei care credeam ca-mi sunt prieteni. Fete pline de invidie, care probabil isi doreau sa dispar undeva departe. Genul de persoane mult prea preocupate de felul in care arata, pentru a le pasa si cu adevarat de altcineva, in afara propriei persone. Da, eram si eu una dintre acei egocentrici.
Majoritatea baietilor vedeau in mine doar tipa buna, cu un corp zvelt, picioare lungi si bine conturate si cu niste sani frumosi. Parul lung pana la mijloc si putin ondulat de un blond criant, fata ovala si ochii mari de un verde intens, care se preschimbau intr-un albastru cu tente de violet in razele soarelui. Tipa pe care voiau neaparat s-o aiba. Imi placea sa fiu in centrul atentiei. Le raspundeam baietilor la flirt - dar numai celor care aratau bine - si totul se rezuma la asta. Nimic mai mult.
Acum treburile s-au schimbat. Eu m-am schimbat. Cand privesc in urma, am impresia ca in amintirile mele si-a cladit locul o straina. Si pentru a realiza asta, a trebuit sa iau parte la toate lucrurile ciudate care mi s-au intamplat.
Nu suportam cand parintii mei aveau grija sa-mi reaminteasca aproape in fiecare zi faptul ca sunt altfel. Uram numai sa aud cuvintele "special" si "diferit".
Ce poate fi special la faptul ca nu te mai recunosti? Visele. Durerile de cap - uneori parca de nestavilit. Schimbarile mele bruste de comportament. Vulnerabilitatea sentimentelor mele. De la starea de iritare trec imediat la cea normala si invers. Cand sunt nervoasa, ma exteriorizez si imi vars nervi pe oricine ar fi langa mine in momentul respectiv. Iar vremea incepe si ea s-o ia razna. Norii greoi apar imediat si cerul se intuneca. Fulgerele sunt mult prea aproape, in timp ce tunetele se aud din departare. Vantul incepe sa bata tare. Iar cand imi revin, vremea se linisteste si ea. De cele mai multe ori cand plang, afara se intampla sa ploua. Probabil ca este doar o coincidenta. Adica... trebuie sa fie o coincidenta!
Natura ma intelege,de parcă ar reactiona la tot ceea ce simt, iar asta ma scoate din minti - uneori. Apoi mai sunt persoanele pe care nu le stiu, dar de fapt le-am mai vazut. Lucruri de care sunt sigura ca o sa se intample intr-un anumit fel. Si stiu ca este mai mult decat un deja-vu.
Si nu in ultimul rand,este amintirea acelei nenorocite de nopti de martie-de acum cinci luni-care a schimbat totul.
Eram la o petrecere data de James, fostul meu coleg de grupă. Un tip egoist, răsfățat și plin de bani. Parintii lui erau plecati la Paris, pentru nu stiu ce intalnire foarte importanta de afaceri, asa ca aveam toata casa la dispozitie.
Cand am ajuns acolo, am constatat surprinsa ca el era singurul pe care-l stiam,asa ca am dat sa fac stanga-imprejur. James m-a oprit si am inceput sa ne certam,iar cand m-a cuprins de mijloc si m-a tras langa el,ceva s-a intamplat. M-a impins cu atata forta, incat daca nu ma prindea un tip, aterizam direct pe jos.M-a privit cuprins de spaima si repulsie.
- Ochii tai.. spuse.
Iar in clipa urmatoare cazu in genunchi,nefiind in stare sa-si termine propozitia. Lumea a inceput sa se stranga in jurul nostru. M-am panicat. Nu puteam gandi rational. Fir-ar sa fie! Speriata. am fugit de acolo.
Pot spune ca acela a fost momentul decisiv care a dus la schimbarea mea. La fel si pentru James. Aceea seara a fost ultima in care il vazusem si totodata singura pe care o voi tine doar pentru mine. De atunci m-am intrebat mereu ce vazuse James in ochii mei de il speriase atat de tare si cum reusisem sa il ranesc doar printr-o simpla atingere.
Ca de fiecare data, m-am cutremurat iar la aceasta amintire trista, pe care voiam atat de mult s-o uit; insa ea continua sa se agate cu disperare de mine.
Adevarul este ca pe cat de mult imi dorisem sa aflu motivul schimbarilor din viata mea, pe atat de mult imi fusese frica de ceea ce-as putea sa aflu. Da stiu... e ilar si totodata dezolant gandul de a fi inspaimantat de propia persoana. Oricat de mult incercam sa neg adevarul, el era chiar langa mine. Si urasc,urasc faptul ca exista o parte din mine care se bucura pentru că sunt o ciudata.
Din pacate am ajuns sa descopar cum forta gandurilor iti dezvaluie brusc ca omul poate gandi simultan doua lucruri care se bat cap in cap. De parcă ai fi impartita intre doua persoane cu sentimente si aspiratii diferite, mereu in contradictoriu.
Solutia nu era negarea, ci acceptarea. Mereu m-am intrebat daca voi avea de realizat ceva important in viata - ceva special. Nu m-am asteptat insa sa ma transform intr-o ciudata...ma rog..vrajitoare. Monotonia vietii suna destul de bine acum pentru mine.
Recunosc. Sunt inspaimantata de-a dreptul! Fir-ar sa fie! Dar nu trebuie sa ma las condusa de frica.
Primul pas pentru a trece mai departe vine atunci cand iti dai seama in sfarsit de ceea ce simti si ai puterea sa accepti asta, oricat de mare ar fi apasarea din piept.. Ai nevoie sa inveti din propriile greseli, indiferent de cat de multe ori vei cadea. Pentru ca numai asa vei ajunge tu, in cea mai buna varianta.
Pentru ca in viata, de oricat de mult ori cazi, trebuie sa inveti sa te ridici singur.
Noua deviză: Asculta! Accepta! Lupta!
Nu poti fugi de ceea ce esti! Mi-am spus cu un gram de optimism,apoi am oftat gandindu-ma la parintii mei.
- Am ajuns Kate, m-a trezit o voce calda din starea dintre somn si trezie in care eram.
Mi-am luat jacheta pe mine si am coborat din masina. Am privit aeroportul mare din fata mea, intrebandu-ma daca era bine sau nu ceea ce faceam.
- Unde mergem?
- Grecia, insula Creta, raspunse entuziasmata Christine
Atat de departe de casa...Am incercat sa-mi dreg glasul.
- Nu stiam ca locuiesti acolo...
- Nu locuiesc acolo scumpo. Si nici unde credeai tu ca stau. Asta sa stii ca ma lumineaza, matusa. Din Corfu ne vom indrepta catre un loc minunat, de care nu ai auzit niciodata.
- E secret, interveni Christine. Nimeni - in afara de locuitorii insulei,evident - nu stie de existenta ei.
- Ce e asta? Glumesti, nu? am intervenit imediat cu un comentariu rautacios. Nu exista nicio insula in Marea Mediterana de care oamenii sa nu stie.
- Asa cum nu exista nici magie, completa repede Christine.
Mai puteam spune ceva?