Când ea fuge

*

          Coborâse din autobuz cu aceiaşi amorţeală în membre, cu aceiaşi stare de rău ca în celelate zile trecute. O urmărea ca o umbră întunecată, ce răsărea la fiecare crepuscul sângeriu. O seca de putere şi nu mai găsea din acest aspect ceva care să o surprindă. Însă simţea că ziua de astăzi era diferită. Îşi trase mânecile peste degetele îngheţate şi după ce îşi împreună palmele la nivelul gurii expiră aerul fierbinte din plămâni, ce se prefăcu într-un abur des, ca de ceaţă. Luna lui noiembrie se arăta nemiloasă şi iarna pândea de după fiecare colţ de stradă. În staţie se mai regăseau oameni, toţi adunaţi într-un loc, îndemnaţi de răcoarea atmosferică. Privi cu coada ochiului şi în stânga şi în dreaptă, observă că nu mai era nimic şi o porni din loc.

          Se combina perfect cu peisajul monoton, paltonul ei negru radia în obscurul străzii. Coti la dreapta şi urcă trotuarul, ce se înălţa cu fiecare pas apăsat pe care îl făcea. Mersul devenise un reflex obositor şi pleoapele îi cădeau lesne peste irisurile verzui şi împăienjenite. Cadrul i se înceţoşă treptat, peisajul deveni difornm, neclar şi dureros pentru ochii ei sensibili. Îi frecă cu podul palmelor şi grăbi pasul, trebuia să ajungă acasă.

          Acasă... cuvântul acela îi rezonă în golul mintal şi o lumină distantă se aprinse. Amintirile o năpădiră în drumul ei scurt spre locuinţă. Se revărsau imagini ca într-o cascadă şi îi stropeau amorţeala, încercând să o trezească la realitate.

          Se afla faţă în faţă cu uşa pe care o deschise fără a mai introduce vreo cheie în broască. Un scârţâit prelung şi caracteristic o întâmpină cu multă căldură. Intră, se descălţă şi atinse lemnul de sub picioare. Un nou zgomot îi înfioră fiinţa şi brusc fu smulsă din visare. Simţi un gol, iar întunericul din casă o cutremură. Era singură şi lipsită de emoţie. 

          Îşi târâ picioarele amorţite de la frig până la etaj, unde străbătu holul nu foarte mare şi ajunse în dreptul camerei ei. Uşa era deschisă şi un aer îmbâcsit se izbi de nările ei. Inspiră praful şi trecerea apigă a anilor. Lăsând privirea în jos observă puţinele lucruri împrăştiate pe podea. Cărţi, câteva haine, jucări... Nostalgia era crudă cu ea şi parcă îşi simţi ochii înţepaţi de lacrimi. Inspiră adânc aerul închis care o ustură pe trahee. O grimasă îi contură chipul palid şi vlăguit. Se năpusti asupra geamului pe care îl deschise larg şi aerul rece de afară îi biciui obrajii îmbujoraţi şi înfierbântaţi. Se simţi bine pentru câteva clipe, stând acolo, admirând orizontul şi noaptea care împodobea oraşul luminat.

           Se întoarse pe călcâie şi privi dezgustată în jur. Nu îşi amintea aşa casa, atât de... părăsită, pustie. Multe din lucruri nu erau ale ei şi doar încercând să-şi reamintească, începea să o doară capul. Oasele îi trosniră în agonie când se întinse pe pat. Stătea şi ţintea cu ochii tavanul alb cu becul care atârna greu de un fir de electricitate. Era o laşă, o laşă nenorocită care a fugit de tot ce a însemnat viaţă, iar acum e sleită să simtă ororile trecutului cum îi pângăresc pielea, cum o sufocă încet până când nu mai are aer.

          Umbrele se înalţă din fiecare colţ existent ca nişte santinele, o înconjoară, şuşotesc, o înebunesc. Nu aşa trebuia să fie. Lumea ei se destrămase, în urmă ruinele clădesc un regat biruit de teamă, anxietate şi uitare... Ea a fost uitată, ea a fugit de tot ce a însemnat speranţă. Şi acum se întoarce în fiecare zi în locul acesta să-şi deplângă existenţa, mânată de un impuls nevinovat de care se agaţă constant.