CARACTERIZARE
GHITA
Ghiţă este personajul principal al nuvelei, a cărui evoluţie psihologică este fin urmărită de către Slavici pe parcursul acesteia. Personajul trăieşte o dramă profundă a indeciziei, a imposibilităţii de a alege între soluţii simultane, dar contradictorii.
Caracterizarea lui Ghiţă este realizată atât direct cât şi indirect. Caracterizarea directă este făcută nu doar de către narator: „înalt şi spătos", „modest"; ci şi prin procedeul autocaracterizării: „să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi îşi duc cizmele până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.", dovedind că este un om harnic ce trudeşte pentru întreţinerea familiei sale, în incipitul nuvelei. Propriile afirmaţii ale lui Ghiţă referitoare la sine subliniază pe de o parte slăbiciunile existente în sufletul său, iar pe de altă parte constituie un punct de sprijin în autoapărare: "Ei! Ce să îmi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să fac dacă e în mine ceva mai tare decat voinţa mea! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşa in spinare." De asemenea, caracterizarea directă este făcută şi de alte personaje: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind." - replica lui Pintea denotă transformarea suferită de Ghiţă după toate întâmplările petrecute în preajma şi din cauza lui Lică.
Caracterizarea indirectă este făcută prin faptele şi comportamentul său. Faptele sale subliniază trăsătura dominantă a acestui personaj şi anume dragostea de bani. Această iubire în sufletul lui Ghiţă devine, în mod treptat, patimă, cârciumarul ajungând la scurt timp rob al acestei patimi. Faptul că a avut numeroase ocazii de a-l denunţa pe Lică, însă lăcomia şi setea de bani l-au convins să nu o facă, denotă un caracter slab, foarte mult modificat de cel din începulul nuvelei.
Relaţia dominantă în desfăşurarea acţiunii este cea pe care o are cu Lică Sămădăul. Acesta, fiind stăpânul locurilor şi ocupându-se cu o serie de afaceri necurate, dibuieşte rapid caracterul lui Ghiţă şi faptul că, datorită dorinţei sale de înavuţire, îl poate exploata cu uşurinţă. Lică îi ia banii sub formă de împrumut, iar Ghiţă se vede nevoit să nu îl denunţe de teamă că nu îşi va mai recupera banii. Este cuprins, însă, de remuşcări, ripostând din când în când: „Îmi iai banii! Să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc!; Lică, nu crede că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cu minte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine." Ghiţă începe să-şi dea seama de faptul că, alăturându-i-se lui Lică, nu va avea nimic de câştigat: „Nu te juca dar cu mine. Gândeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de perdut şi bagă de seamă să nu mai perd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine!"
Apropierea de Lică şi caracterul dominant al acestuia faţă de cel al lui Ghiţă, îl transformă pe acesta din urmă din omul harnic şi muncitor, devotat familiei sale, pe care nuvela ni-l prezintă în incipit, într-un om închis în sine, măcinat de gândurile şi remuşcările sale, din viaţa căruia a dispărut orice urmă de veselie şi fericire.
Decăderea morală a lui Ghiţă intervine atunci când este implicat în proces alături de Lică şi porcarii lui, acuzaţi de crimă. El depune o mărturie mincinoasă, care îl salvează pe Lică. Ca o consecinţă a acestui fapt, degradarea sa morală în ochii opiniei publice este ireversibilă. Îşi dă seama de prăpastia care se deschide în jurul lui şi îşi roagă nevasta să-l ierte: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului."
Relaţia lui Ghiţă cu soţia sa, Ana, care la începutul nuvelei este una fericită, se degradează pe parcursul acţiunii, pe măsură ce relaţia cu Lică se adânceşte şi devine tot mai complicată, în aşa fel încât pe Ghiţă nu-l mai interesează nici soţia, nici familia, ci devine din ce în ce mai preocupat de bani, iar în final, ca un gest suprem al răzbunării, ajunge să o omoare.
Finalul nuvelei relevă faptul că, în concepţia lui Slavici, deznodământul unei asemenea degradări morale cum este cea prezentată în „Moara cu noroc", nu poate fi decât moartea.
În „Gazeta Literară" din 1963 (nr. 22-23), George Munteanu spunea în articolul „Slavici necunoscutul", că „Moara cu noroc e... prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale. [...] Lecţia nuvelei se concentrează astfel, până la urmă, printr-un îndemn care nu e decât vechiul adagiu socratic "cunoaşte-te pe tine însuţi", la care se asociază firesc un precept difuz al epocii Luminilor, potrivit căruia nimic nu e mai imoral decât ignoranţa."
Personal, sunt de părere că, întreaga morală a acestei nuvele este prezentată prin vorbele bătrânei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit." Ghiţă trăieşte drama distrugerii de sine, iar moartea sa este corecţia pe care o aplică destinul pentru nerespectarea principiului cumpătării, care trebuie să călăuzească viaţa omului, principiu enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei.
