My Angel [YAOI]

Capitolul 1

"Dragă jurnalule,

Azi m-am trezit cam cu faţa la cearşaf. De ce? Pentru că indiferent dacă încerc să adorm mai devreme tot mă culc la 2 dimineaţa. Şi stând eu aşa cu ochii pe tavan la ora aceea am realizat că mai am 1 an şi termin liceul, iar eu nu prea am realizat multe. Bine, poate că am luat ceva premii la sport sau m-am dus la câteva olimpiade, am făcut câteva prostii, dar în rest... nu tu iubită, nu tu faima, deşi am nişte părinţi importanţi. Sincer aş vrea pe cineva. Adică vreau o persoană căreia să-i împărtăşesc tot ce simt, să ne petrecem timpul împreună şi altele. În fine, ce ziceam? Ah, m-am trezit pe la 6 şi am început să mă pregătesc. Am făcut un duş... m-am îmbrăcat... am mâncat şi ce mai fac oameni dimineaţa. Şi din nou am luat metroul pentru că na, nu vreau să dau 50 lei pe taxi, adică să fim serioşi, nu am ajuns ultimul prost să arunc banii degeaba, oi fi eu bogat, dar nici chiar aşa.

Am ajuns în staţia de metrou unde am aşteptat ca de obicei juma de oră până ce şi-a amintit că mai trebuie să treacă şi pe aici. Odată ajuns, m-am strecurăm printre „umbre" până ce am reuşit să intru. „Oh, ce? Pfff" mi-am zis nervos. Locul meu ăla cald şi lângă ieşire era ocupat de o babă. După ce am înjurat în gând ceva timp am decis să mă aşez undeva aproape de o bară de care să mă ţin, că doar nu vroiam să ajung una cu podeaua. Coincidenţă era ca şi... cum dracu îl cheamă era lângă mine. De ce, de ce dintre toate „umbrele" el trebuia să stea fix lângă mine. Stai... de ce mă deranjează? E doar un tip, nu-mi pasă. Trebuie să recunosc că era al naibii de scund, nici nu ajungea la bară aşa că încerca să-şi ţină echilibru că nu cumva să cadă. Pe deasupra îi mai şi tremurau picioarele de zici că ar muri de frig. Ce naiba o fi şi cu el?

La un moment dat metroul a luat o curbă urâtă iar „prinţesa" l-a dezechilibrat şi a căzut. Eu l-am prins. De ce? Nu vroiam să par chiar aşa de nesimţit... sau vroiam? Hei! Nu-s chiar aşa de rău. El a stat câteva secunde în braţele mele după s-a panicat şi s-a depărtat. Ca un câine a început să-şi ceară scuze de zici că era vina lui că a căzut. Dacă stau bine să mă gândesc e vina lui a căzut său... nu, doar e prea scund, deci până la urmă nu e chiar vina lui. Şi ca să fac pe sfântul l-am invitat să se ţină de mine până ajunge la staţia lui. Acesta a acceptat cam nesigur şi a început să se ţină de braţul meu. Sincer să fiu, mă simţeam inconfortabil ştiind că un tip se ţine de mine, şi nu orice fel, se ţine de mâna mea. Totuşi nu se ţinea calumea, aşa că i-am zis să se ţină mai bine altfel risca să-şi rupă dinţi. Acesta a dat din cap, semn că a înţeles după mi-a apucat mâna bine. Şi stând eu aşa am observat că era destul de... îngrijorat? Adică faţă lui îmi inspiră ceva gen „Dacă mă violează asta?", ceea ce mi se părea ciudat, adică nici nu ne cunoaştem şi deja mă judeca... stai, asta fac şi eu cu el, nu contează. Ideea e că nu sunt aşa de fioros pe cât par. El în schimb pare fricos şi timid, ca un iepure.

Ajuns la staţia piticului, el mi-a mulţumit că l-am lăsat să se ţină de mine şi după a plecat. Eu am coborât la următoarea staţie şi m-am îndreptat spre liceu. Tot mă întreb: De ce dracu îi tremurau picioarele în halul ăsta? Doar nu suferă de parkinson. Sincer îl urăsc pe tipul ăla pentru că tot îmi atrage atenţia şi nu ştiu de ce. Nevermind, până la urmă am ajuns la la staţia mea şi, după câteva zeci de minute de mers pe jos am ajuns, slavă Domnului. Cătă era ca de obicei în fata liceului jucându-se pe telefon. Jur că în una din zilele astea, îl voi smulge din mână ca pe un rahat şi-l voi arunca într-un canal. Uneori mă simt de parcă nu mi-ar fi prieten ci doar una din restul „umbrelor" pe care o mai salut din când în când. Sunt aşa de singur... dar ce ai vrea să cei de la un antisocial? Aş vrea un prieten real care mă salută zilnic, care petrece timp cu mine şi se distrează cu mine.

M-am dus la Cătă şi l-am salutat dar nu mi-a răspuns aşa că l-am tras de mânecă până în clasa unde am fost întâmpinat de Britney care n-a ezitat să-mi dea un mozol pe obraz. Eu m-am şters imediat ce s-a depărtat şi i-am aruncat un „Neaţa" zis în scârbă. Ea m-a salutat de parcă ar fi o fană înfocata şi după mi-a sărit în braţe. Am împins-o şi după m-am dus la banca mea.

Deodată intra în clasa "Zeiţă". Exact, Cameron, tipa de care vă spuneam. Ieri nu fusese, mă întreb de ce... Chiar era schimbată, în sensul ăla bun. Adică părea că se îmbrăca mult mai sumar şi că-şi poartă părul pe spate. De obicei purta haine în care nu i se vedea aproape nimic şi avea părul prins într-un fel de coadă, dar acum... e perfectă. Şi ca un mascul alpha ce sunt m-am decis să „sar" pe ea. Aşa că i-am dat un călduros „Neaţa" şi i-am zâmbit cald. Aceasta m-a salutat înapoi şi şi-a continuat drumul spre banca.

Pe la 8 şi ceva şi-a făcut apariţia proful de engleză. L-am salutat cu toţii cum se cuvine şi am început oră. Am discutat despre fraze şi alte lucruri pe care nu mi le amintesc. Îmi place engleza, dar să zicem că orele de engleză sunt plictisitoare. Nu prea învăţ multe de la proful ăsta, pentru că, evident, nu-l ascult, dar, eh, mai ciulesc urechile uneori.

În rest am avut multe alte ore la fel de plictisitoare. Mda, trebuie să zic că am note destul de ok, având în vedere că nu sunt atent la ore... ce să şi faci.

După ore m-am îndreptat spre staţia de metrou dar cineva îmi blochează calea. Era... era Cameron cu un tip? Nu-mi vine să cred. Defapt îmi vine, arăta mult mai bine acum. Totuşi am rămas prost la vederea acestei scene. Sperăm că eu s-o cuceresc pe Cameron, dar am fost prea lent şi am pierdut. Poate că nu a fost să fie, poate că voi găsi o fată până la urmă, doar nu voi rămâne singur toată viaţa, nu?

M-am continuat drumul trecând pe lângă ei nepăsător. Cameron m-a observat şi m-a salutat dar n-am băgat-o în seamă, eram prea dezamăgit. Şi mergând aşa parcă mă simţeam ca un străin. Fără prieteni, familia e tot timpul plecată, halal de mine. Până la urmă am ajuns în staţie unde aştept că de obicei jumate de oră ca să vină, şofer leneş. Dar până la urmă el doar îşi face treaba aşa că n-are rost să mă enervez pe el.

Imediat ce a ajuns am aşteptat să se deschidă uşile şi am intrat. Înăuntru părea mai gol că de obicei aşa că am prins loc jos. Piticul era şi el acolo. Părea la fel de supărat ca mine, mă întreb ce-o fi păţit. Nu numai asta, buza de jos era vântă şi părea proaspătă, semn că i-a tras cineva o bătaie înainte să ajungă aici. Eh, treaba lui, nu e ca şi cum mi-ar păsa era doar o observate. De data asta am fost precaut şi mi-am întors capul ca să nu creadă că sunt nu ştiu ce ciudat. Acesta s-a întins puţin pe săpate şi cât ai clipi a adormit. Cum dracu poţi adormi într-un loc ca asta? Şi totuşi de ce nu? Fără să-mi dau seama a picat direct pe umărul meu. Prima dată am zis „Eh, ok" apoi a devenit ciudat. Adică era altfel când dormea, într-un fel... drăguţ? Parcă mă simţeam mai bine în acel moment, ceea ce era foarte ciudat, pentru că doar dormea pe umărul meu, nu e ca şi cum ar face altceva, dar eu eram fericit.

Ajunsesem la staţia lui. Nu ştiam ce să fac. Adică puteam să-l trezesc şi să-i spun că a ajuns, dar în acelaşi timp dacă vroia să meargă altundeva. Şi în plus nu prea îmi pasă, aşa că nu l-am trezit. Metroul a pornit şi până la urmă am ajuns la staţia mea. M-am ridicat, tar piticul s-a trezit. Văzând că a trecut deja de staţia lui, a intrat în panică bolborosind chestii ca „Oh, nu" sau „Ce mă fac?". Într-un fel îmi părea rău că nu l-am trezit, dar nu era vina mea, trebuia să ştie că se va întâmpla asta. Şi stând eu aşa blocat ghici ce? Metroul a plecat. Probabil că asta a fost un fel de pedeapsa că nu l-am trezit pe pitic. Am oftat şi m-am aşezat înapoi lângă el. Acesta încă era îngrijorat aşa că m-am gândit să-l liniştesc spunându-i că metroul se va întoarce la staţia lui şi că se mai întâmplă. El a spus că va ajunge târziu acasă şi că e îngrijorat din cauza asta. În momentul aşa chiar am început să mă gândesc ce fel de părinţi o avea. Să te certe pentru asta... sau poate că se vor îngrijora pentru el. I-am sugerat să-i sune, iar el a spus că şi-a uitat telefonul acasă. Chiar e un prostuţ. Am oftat şi i-am zis să-mi dea numărul ca să-i sune. El a spus „da" cam nesigur după am format numărul şi i-am dat telefonul. Acesta a început să le zică că a pierdut metroul şi că mi-a împrumutat telefonul şi că blah, blah, blah, ce-o mai fi bolborosit că vorbea cam încet. După aceasta discute a închis şi mi-a mulţumit. După am aşteptat cam... hm... ah, da 3 ore până la staţia lui şi încă juma de oră până când a ajuns la a mea.

Când am ajuns acasă Lori m-a luat la întrebări i-ar eu i-am spus pur şi simplu că am adormit în metrou."

_____________________________________________________________

Salutări şi bine v-am regăsit la această carte de nota 10 cu minus. De ce mă critic atâta? Pentru că îmi place să fac asta. Nu ştiu ce să mai zic aşa că... hm, nu sunt sigură că pot întreba ceva aşa că... am, aş vrea să vă spuneţi părerea despre acest capitol, dacă vreţi desigur. Şi, o veste cam proastă... tastatura mea s-a cam dus pe p**a, deci capitolul următor s-ar putea să cam întârzie... sorry: (.