Reclădind Iubirea

Capitolul 2

— Şi ce a spus? entuziasmul din vocea Carlei mă făcea sa îmi doresc să o pocnesc.

   Evenimentele de seara trecută se vânturau în capul meu asemeni unui carusel scăpat de sub control. In timp ce uşa de la intrare continua să se deschidă eu parcă prinsesem rădăcini în podeaua sufrageriei. Pentru o clipă în mintea mea apăruseră deja titlurile ştirilor din următoarea zi şi toate mă includeau pe mine zăcând moartă într-una din camere. Ultima mea speranţă cum că prietena mea este cea care intră frauduros în apartamentul meu se risipi în momentul un care un trup masiv şi înalt se strecură în holul de la intrare. Clar nu aveam nici o şansă. Relaxat,  cu spatele la mine căuta probabil intrerupatorul. In acel moment mă intrebam care din noi este mai nebun,  eu care stăteam ca o tâmpită și priveam totul precum un film sau el care părea ca a intrat la el acasă? Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul și în cel mai straniu mod podeaua a scos un scârţâit surd. Mâna i-a ramas blocată la jumătatea drumului spre întrerupător. S-a intors atât de încet spre mine de parcă în spatele lui se afla un animal fioros şi nu vioa să facă mişcări bruşte. Şi nu era prea departe de adevăr. Intreaga tensiune din ziua asta explodă in mine făcându-mă să mă simt asemeni unui animal fioros. Şi eram gata să sar la gâtul lui în orice moment.
 
— Ce cauţi aici?  întrebarea lui mi se părea absurdă şi pentru o clipă am avut senzaţia că nu am auzit bine. Am privit în jurul meu în cel mai penibil mod crezând că poate nu mă aflu eu unde trebuie. Bagajele erau la locul lor,  până și ţigara stinsă era acolo unde o aruncasem astăzi în momentul meu de sfidare. Când am întors din nou privirea spre uşă strainul era la câţiva paşi de mine. În obscuritatea camerei umbrele îi dansau pe chip dându-i un aer misterios care în loc să mă sperie,  cum ar fi fost normal mă făceau mai dornică de ai desluşi trasaturile. Clar curiozitatea avea să mă omoare într-o zi. O fâşie de lumină străbătu camera oferindu-mi  pentru o clipă o imagine clară a figurii sale. Trasaturile lui păreau a fi sculptate. Drepte,  taioase,  bărbăteşti. Buzele carnoase îi erau presate intr-o linie dreaptă. O urmă de barbă îi umbrea chipul și oferea o mină misterioasă iar parul prea lung îi cădea în smocuri intunecate pe frunte umbrindu-i ochii, fiindu-mi imposibil să le desluşesc culoarea. 

   Am clipid des încercând să îmi caut alt punct în care să îmi fixez atenţia. Era clar. O luam razna dacă stăteam și îi admiram trăsăturile în loc să îi dau în cap cu ce apucam. Putea fi un criminal în serie iar ăsta să fie ultima imagine pe care o aveam. 

—Te-am întrebat ce...

—Te-am auzit din prima! m-am răstit la el încercând să nu par o găină fricoasă însă cred că îşi dădu rapid seama de curajul meu inexistent din chiţăiala care îmi ieși de fapt pe buze. Dar întrebarea este cine eşti tu şi ce cauţi aici? vocea mea se voia nervoasă însă din nou aceeaşi chiţăiala ieși . Sprâncenele lui s-au ridicat într-o expresie amuzată.

— Nu se răspunde la o întrebare cu o altă întrebare. Sau două în cazul tău.

   Ăsta era clar cea mai ciudată discuţie infractor-victimă.

—Ei bine te afli la mine în casă deci cred că asta îmi dă dreptul să răspund cum doresc,  îmi împing bărbia în faţă în dorinţa de a părea mai convingătoare.

—Nu mă aşteptam să te găsesc aici.

—Adică nu te aştepţi să găseşti proprietarii acasa atunci când le spargi casele? 

—Nu înţelegi...

—Dar nu mă grăbesc nicaieri așa că luminează-mă te rog.

—Dumnezeule,  aşa ești mereu? intrebarea lui m-a făcut să mă încrunt uşor.