..durerea nu și-o putea suprima nici singură, nici cu el.
Deși era un adevărat cuceritor, înșelător, dar și un devotat al timpului, de data asta nu-i oprea ticăitul frustrant. Sau nu avea putința necesară să schimbe ceva.
Nu se voia și nici n-o voia acolo. Își voia trupul parcă într-o plăcere nemeritată, dar care era totuși binevenită, nu în abulia ființei cu care s-a îmbrăcat.
Privea scurgerea aparent neverosimilă a clipelor și-și descompunea calmul,fericirea, agitându-se în singurătatea bruscă a sufletului.
Dar cum să-şi anestezieze întreaga-i durere? Se întreba tăcut, privind-o cum respiră de parcă se sfârşea, se stingea ca o lumină, care oricum devenise palidă demult.
- Când ai să-mi mai vorbești, Bianca?
- Noaptea, când ai să taci, spuse printre sughițuri de lacrimi și tremur în glas, dar cu nelipsitul zâmbet binevoitor pe buze.
Bucuros că încă îi mai încântase auzul, a luat-o în brațe, plângând ca un copil și tremurând la rându-i.
S-a îndepărtat câțiva pași. Hainele nu-l mai îmbrăcau, ci lacrimile. Ochii roșii parcă se învinețeau colorându-se într-o adâncă durere. I se citeau emoțiile în buze, în bătăile inimii, în sângele care pulsa neobosit prin venele vagi și-i striga numele care-i devenise rugăciune până ce ecoul răsuna în surdină. Sunetul ambulanței ce se apropia tot mai mult, îi acoperise sufletul în liniște, însă verdictul final l-a zdruncinat. Vizibil.
