Memoria unei inimi

XXVIII - O minciună ce dezrobește și aduce fericire

    Ioan a mai privit-o pentru o clipă, apoi, fără niciun alt cuvânt, s-a ridicat de pe canapea și s-a apropiat de fereastră. A rămas acolo, complet tăcut, cu spatele la Ioana și privind afară, fără ca mintea sa să înregistreze vreo imagine văzută de ochi.

    Ioana, devenind chiar îngrijorată de starea lui stranie și nespecifică pentru el, mai ales după ce i-a văzut chipul străbătut de tristețe, a cutezat să se apropie și să repete întrebarea:

     - Domnule Damadian, vă simțiți bine?

    - Du-te în camera ta, Ioana, să dormi! Și te rog, lasă-mă singur! i-a cerut acesta pe un ton autoritar și rămânând cu privirea ațintită în față.

   - Dar... Ce s-a întâmplat? Vă simțiți rău?

   - Oricum nu-ți pasă de ce mi se întâmplă sau cum mă simt. Așa că nu îți mai pierde timpul cu aceste întrebări și nici nu te mai strădui să simulezi îngrijorare pentru mine, i-a spus Ioan, fără să se uite nici măcar o secundă la ea și cu o voce în care s-a simțit o certitudine atât de mare încât a îngrozit-o pe Ioana.

    Uluită de cuvintele lui, imediat ce le-a auzit, s-a apropiat și mai mult de el și cu felul ei ingenuu de a se confesa și de a spune întotdeauna adevărul, i-a zis:

    - Nu! Cum puteți spune așa ceva? Știți foarte bine că îmi pasă enorm de dumneavoastră.

    - Ciudat! În ultimele zile mi-ai dovedit altceva, i-a răspuns Ioan pe un ton înțepător, de această dată întorcându-și fața la ea și fixând-o cu cea mai acuzatoare și rece privire.

     Preț de o clipă, Ioana a reușit să-i susțină privirea incriminatorie, dar neștiind ce să spună în apărarea ei, și-a plecat ochii rușinată, moment în care Ioan, dezamăgit fiind, și-a luat și el ochii de la ea și s-a uitat din nou în fața sa, prin fereastră.

    - Domnule Damadian, eu...

    - Pleacă, Ioana, și lasă-mă singur! Crede-mă, în clipa asta chiar vreau să stau singur, a anunțat-o el pe același ton glaciar și cu o vădită înfrânare a tumultului din interiorul său.

    - Dar nu pot pleca și să vă las așa... trist și supărat.

     Vorbele ei și îngrijorarea pe care o arăta, l-au făcut pe Ioan să-și piardă controlul și să înainteze amenințător un pas spre ea, privind-o și țipând, cu o izbucnire a furiei:

    - Dacă nu voiai să mă vezi așa, atunci nu trebuia să te porți cu atâta indiferență. Ca și când nu mai suporți să mă vezi, să mă știi aproape de tine. Ca și când doar simpla mea prezență ți-a devenit incomodă și îți creează repulsie.

     Acea furie a lui, pe care Ioana nu a mai văzut-o în ochii lui albaștri în nicio împrejurare, i-a înghețat inima în ea. Cu toate acestea și deși întreaga atitudine a lui Ioan emana o stare de primejdie, Ioana a rămas în fața lui cu stoicism fără să se retragă nici măcar jumătate de pas și i-a susținut privirea. Din nou s-au privit în ochi, pentru câteva secunde, fiind atât de aproape încât își simțeau respirațiile unul celuilalt pe față. Teama văzută în ochii ei rotunzi și negri, l-a făcut pe Ioan să conștientizeze violența izbucnirii avută. Astfel că și-a impus să se calmeze, s-a retras de lângă ea și și-a reluat locul din fața ferestrei, după care, cu o voce din care reieșea dorința lui aprigă, ca rugămintea să-i fie îndeplinită, i-a zis:

    - Pleacă, Ioana! Te rog, pleacă și lasă-mă singur! Înțelege, chiar vreau să rămân singur.

    - Îmi pare rău, dar nu plec, l-a anunțat ea foarte hotărâtă. Chiar dacă vă descărcați toți nervii pe mine, tot nu plec! Pentru că nu pot pleca, știindu-vă atât de supărat, trist și... atât de dărâmat. Dumneavoastră niciodată nu sunteți așa.