Memoria unei inimi

XXVIII - O minciună ce dezrobește și aduce fericire

    Aproape că nu-i venea să creadă că s-a ajuns în acea situație, să se comporte unul cu celălalt ca doi străini. Că el a ajuns în situația să se simtă pur și simplu doborât de indiferența nemiloasă a Ioanei. Indiferență care nu-l făcea să se simtă doar nedorit de ea, ca o persoană de care ei nu-i mai pasă câtuși de puțin, dar îl făcea să se simtă respins în cel mai dur mod, de parcă el ar fi un hărțuitor sau cel mai mare ticălos. Ca și când el s-a purtat cu cea mai mare josnicie față de ea, ca și când el i-a făcut cel mai îngrozitor rău, iar Ioana încearcă acum să scape de prezența și de insistențele lui deranjante. Chiar considera că nu merită o asemenea purtare și respingere din partea ei, chiar era de părere că el și-a dat toată silința să păstreze un echilibru între ei doi, cu toată această situație, să o respecte, să-și țină în frâu pornirile lui bărbătești și să nu-i ofere motive să fugă de el și să se poarte cu atâta indiferență. Era atât de descurajat cu toată această situație și cu atitudinea ei, încât avea senzația că o pierde ușor-ușor și într-un mod drastic și că nici măcar ziua de marți nu-l va mai ajuta să o readucă înapoi, deoarece avea o acută senzație că nu mai are niciun motiv să lupte. 

    După ce a petrecut și seara doar el și fiul său, iar micuțul a adormit, două ore a înotat în piscină, într-un ritm alert, în speranța că își va putea anula tensiunea acumulată și apăsarea din suflet, însă nu a fost deloc așa. Și-a făcut un duș și știind că nu va putea adormi în acea clipă, deși era destul de târziu și-a ocupat timpul cu studierea unor notițe luate de la ultimele consultații juridice. Doar că mintea îi era plină de gânduri nu prea îmbucurătoare, iar faptul că a a auzit din nou scârțâitul de la balansoar și că a început să fie conștient de faptul că ea se afla chiar sub fereastra dormitorului său în acel moment, l-a adus în imposibilitatea de a se putea concentra măcar și pentru un minut. Iar acest lucru a continuat chiar și după ce scârțâitul nu s-a mai auzit și era convins că Ioana a urcat în camera ei. Nervos, în cele din urmă, a abandonat și această activitate și a încercat să adoarmă. O oră de întors de pe o parte pe alta i-a fost suficientă ca să-și dea seama că nu are nicio șansă să adoarmă, deși fizic se simțea foarte obosit din pricina înotului în exces. 

    Cu aceeași stare de agitație lăuntrică și cu gândurile răvășite, a coborât la parter și a început să se plimbe de zor prin sufrageria casei, încercând să-și limpezească mintea și răsfirându-și neîncetat părul, fiind nehotărât dacă să-l lase aranjat după urechi sau să-l așeze pe spate. Încetând și cu acel treapăd agitat, a luat loc pe canapea, și-a sprijinit coatele pe genunchi și și-a pus capul în mâini, cu degetele băgate în păr și a oftat puternic. A rămas în acea poziție clipe bune, gândindu-se că ar fi timpul să-și aducă stăpânirea de sine și să înceteze să se mai lase atât de afectat de cele întâmplate în acea zi sau mai exact de ultimele trei zile din viața lui.

     Absorbit de aceste gânduri nu a auzit ușa dinspre terasă deschizându-se și pe Ioana intrând în casă. Aceasta, văzându-l imediat ce a intrat, stând acolo în semiîntuneric, în aceeași poziție cu capul în mâini, cu umerii lăsați, părul răvășit de la trecerile dese ale degetelor prin el, parcă pierdut complet în gânduri, lucruri ce indicau o stare dezolantă, s-a apropiat ușor și cu pași mici. După ce l-a mai studiat o clipă, în lumina slabă a lampadarului de lângă brațul canapelei, cu o voce firavă și plină de îngrijorare l-a întrebat:

    - Domnule Damadian, vă simțiți bine?

    Ioan, auzindu-i glasul și nefiind conștient de prezența ei acolo, și-a ridicat numaidecât capul, a privit-o surprins pentru câteva secunde, ca apoi să-și schimbe privirea cu una încruntată și să o întrebe:

    - Unde ai fost, de intri la ora asta în casă?

    - Am stat la aer, în grădină, i-a răspuns ea cu aceeași voce firavă și timidă.