Prada Întunericului

Capitolul 1

Râsetele băieților erau singurul sunet pe care îl mai auzeam, un sunet foarte puternic care-mi inunda urechile. Mă uit la băiatul care fusese cel mai dezinteresat de situație, acum răzând de mine și de faptul că eram total speriată de băiatul care mă strângea tare de braț. Mintea îmi zboară la Mark, el chiar nu mă aude? Nu este un Market foarte mare, ar putea foarte ușor să audă râsetele lor.

—Hei! Dă-i drumul! Aud o voce groasă, ca după brațul meu să fie eliberat.

Ochii mei ațintesc o figură înaltă și plină de tatuaje. Bluza lui subțire avea mânecile ridicate până la antebraț, dezvăluind o mulțime de tauaje. Blugi lui lungi erau ușor strâmți în jurul coapselor lui urmată de niște ghete negre care îi arătau picioarele mai lunguiețe. Acesta pășește rapid spre noi, fiind încruntat cu privirea ațintită la băiatul care-mi strânsese brațul. Aceștia îl priveau tăcuți și speriați, în afară de unul dintre ei. Fac un pas în spate, ajungând cu spatele lipit de rafturile dure ale magazinul privind scena agitată.

—Să înțeleg că noua ta slujbă este de a deranja angajații? Întreabă băiatul cu tatuaje, iar cel care m-a strâns de braț înlemnește.

—Nu, omule, îmi pare rău, dacă știam că este a ta-

–Nu este nevoie să fie a mea ca să stai departe de unele fete! Strigă, iar eu mă uit la băiatul nervos și cu o încruntătură pe față.

—Îmi pare rău. Să plecăm de aici! Se bâlbâie, iar eu privesc grupul cum dispare din aria mea vizuală.

Parcă o greutate mi-a fost ridicată de pe inimă, odată cu plecarea lor. Nu pot să cred că această figură plină de tatuaje a fost șansa mea la salvare, din ghiarele acestor oameni. Îl privesc pe băiatul înalt și masiv, acum fiind la trei pași distanță de mine, privindu-mă ușor îngrijorat. Încruntătura de pe fața lui nu a dispărut nici măcar acum, asta poate pentru că încă este atent în jurul lui. Sau poate mă înșel, am ceva pe față?

—Ești bine? Mă întreabă, iar eu înghit în sec jenată, la auzul vocii lui.

—Da, eu, îți mulțumesc pentru ajutor. Spun, privindu-i cu greu ochii verzi.

—Nu ai pentru ce. Mă bucur că am ajuns la timp. Spune, oferindu-mi un zâmbet strălucitor.

Îi zâmbesc jenată, parcă fiind total șocată la gândul că poate acei băieți ar fi putut să mă atingă într-un mod în care nu mi-aș fi dorit vreodată. Niciodată nu m-am gândit cât de periculos ar fi un grup de băieți slăbănogi, care vor să facă o cucerire nouă deoarece fosta este extrem de plictisitoare. Îl privesc atentă, scanându-i fața și realizând pe moment cât de frumos este. Parcă era un magnet puternic care reușea să-mi capteze toată atenția, deși s-ar presupune să fiu atentă la munca mea.

—Ei bine, cred că-mi rămâi datoare, nu-i așa? Întreabă cu un zâmbet, iar eu râd scurt de afirmația lui.

—Așa s-ar presupune. Spun, iar el zâmbește, în încercarea de a mă face să mă simt mai bine.

—Ai putea să faci asta chiar acum! Adaugă, iar eu mă uit total confuză la el.

—Cum?

—Caut crochete de pește. Ai putea să-mi arăți unde sunt? Întreabă, iar eu râd scurt, alături de el.

—Sigur.

Abandonez cutiile de chips-uri și ciocolată, îndreptându-mă spre mica zonă de alimente congelate. Mergeam rapid, asigurându-mă din priviri că merg pe unde trebuie, simțindul pe urmele mele. Prezența lui este una misterioasă, deoarece acum zece minute urla la acel grup de băieți precum un băiat total lipsit de control, ca după să se transforme într-un băiat calm și atent. E destul de ciudat, deșii îmi exprim părerea despre el după zece minute de când l-am văzut, iar eu habar nu am cum îl cheamă.