ANORMALL

Capitolul patruzeci și doi

        Sala 112, în sfârșit.

      Acolo se aflau Saylee și chiar Lora. Dacă Evan avea dreptate? Dacă William și Lora s-au întâlnit cu alte planuri? Dar nu ar avea cum, atunci cum ar fi reușit William să fie împușcat.
Saylee se plimba dintr-o parte în alta și Lora tremura pe un scaun cu capul în mâini.

      — De cât timp se află în operație? îl întreb pe Saylee înfiorată

      — De o oră.

      Mi-am dus mâna la frunte, arzând. Capul mă doare îngrozitor de tare și pur și simplu cedam, nu mai suport la câte rele ni s-au întâmplat.
Sper din tot sufletul ca William să se facă bine, că de acum înainte el de lângă mine nu va mai pleca, așa îl știu în siguranță.

      Pe neașteptate ochii m-i s-au închis și genunchi mi-au cedat picând jos. Și căzând cu totul într-un întuneric infinit.

                                                                                        *

      — Emma? Ne auzi? aud o voce, dar ochii mei refuzau să se deschidă

      Cu greu mi-am ridicat pleoapele, clipind de câteva ori pentru a alunga ceața. Brusc mi-am amintit de cele întâmplate. Mă uit în stânga mea și văd o perfuzie în mână, Saylee și cu Evan erau pe două scaune și se uitau ciudat la mine.

      — William! Unde e William? întreb speriată ridicându-mă în fund

      — Stai liniștită, din fericire William e bine, doctorul a spus că va dormi vreo 2 zile din cauza afecțiunii. spuse Saylee și răsuflu ușurată, William al meu e bine, asta e tot ce conta

      — Și cu mine ce s-a întâmplat?

      — Ai avut o cădere de calciu.

      — Pot să-l văd pe William?

      — Doctorul nu ne dă voie, a spus că are nevoie de odihnă

      O durere de cap mă cuprinde dintr-o dată, îmi duc mâna la tâmple din cauza durerii insuportabile. În minte îmi apăru o grămadă de scene cu...tatăl meu. Cum mă maltrata, și mă chinuia zi de zi. Cum William mă răpise...totul.
Am început să tremur frenetic, viața mea a fost plină de violențe. Lacrimile au început să curgă și Saylee mă luase în brațe.

      — Ce s-a întâmplat? mă întrebă el

        Eu eram pur și simplu blocată, amintirile cu tatăl meu nu încetau să apară. Parcă era un film horror. Am trecut prin atât de multe și încă mai trăiesc. Tatăl meu e mort, chiar William l-a omorât.

      — Trecutul meu... murmur și Saylee zâmbise

      — Ți-ai aminti tot? întrebase și eu dau scurt din cap

      Am fost întrerupți de Lora, care intrase pe ușă și îmi zâmbi, merse lângă Evan și îl strânse de mână, dar el se smucise.

      — Lasă-mă în pace, nu ești decât o curvă. spuse el și ea se uită la el șocată

      — Nu îi vorbi așa. mă revolt pe el

      — Tu nu ști că ai fost trădată la fel ca mine? Că noi stăteam ca proștii și credeam că ei sunt într-o misiune în timp ce de fapt ei doar își făceau de cap.

      — Ce nu înțelegi Evan că nu e așa! Întreba-ți-l pe idiotul pe William când se va trezi, în locul tău Emma nu m-aș mai atinge de bărbatul ăla. spuse Lora plângând apoi pleacă din salon

~7 zile mai târziu~

      Mă tot gândeam la spusele lui Lora, am vrut să o întreb la ce se referea, dar nu am mai dat de ea.

      — Emma?

      — Hmm?

      — Îmi dai te rog un calmant? Mă doare din nou.

       M-am ridicat de pe scaun și am căutat plasa cu medicamente. Am găsit calmantele și i-am dat unul.
De la acel incident, William parcă nu mai e același. E mereu tăcut și aerian, e schimbat total.

      — William, înainte să fii împușcat, ai făcut ceva cu...Lora? întreb cu o tragere de suflet

      — Chiar vrei să afli adevărul?