Memoria unei inimi

XXVI - Bunătatea în competiție cu răutatea și o primă noapte de dragoste

     - Sigur că înțeleg. Haide! a îndemnat-o Ioan, luând-o de mână și îndreptându-se cu ea spre ușă.

    - Unde? întrebă ea, refuzând să-l urmeze.

    - Doar nu ai impresia că te voi lăsa singură într-o asemenea împrejurare, mai ales în condițiile în care poți da acolo peste nenorocitul acela care a fost în stare să o lovească? Voi merge cu tine la prietena ta și vom vedea amândoi cu ce o putem ajuta pe ea și pe fiica ei.

    - Nu, domnule Damadian, nu trebuie să vă deranjați. În plus, soțul ei nu se află acasă. Este șofer pe tir și chiar azi a plecat într-o cursă, altfel nici nu ar fi putut să mă sune, sărmana.

    - Te asigur că nu este niciun deranj și chiar și așa, voi merge cu tine.

     - Dar... dumneavoastră cu siguranță sunteți foarte obosit. Ați venit târziu de la serviciu și de cum ați ajuns ați stat doar aici în birou și ați lucrat fără oprire.

    - Când ai să înțelegi cât de importantă ești pentru mine și că o să-ți fiu alături întotdeauna, orice s-ar întâmpla și în orice condiții? o întrebă el, privind-o cu afecțiune în ochii ei negri, pe care îi fixase la rândul ei în ochii lui senini, calzi și plini de sinceritate și încredere.

    Și după o clipă în care s-au contemplat unul pe celălalt, el și-a reluat drumul, îndemnând-o din nou:

     - Hai să mergem și să nu mai pierdem timpul! Cu siguranță prietena ta are nevoie de ajutor.

    - Dar, dacă plecăm amândoi, cu cine va rămâne micuțul Ioan? întrebă ea, făcând o ultimă încercare, însă fără niciun rezultat, deoarece el i-a răspuns cu seninătate:

    - Cu doamna Olga.

    Astfel că au plecat amândoi către casa respectivei prietene, iar Ioan a încercat, ca în limitele posibilităților, să ajungă cât mai repede. Ușa le-a fost deschisă de o fată de treisprezece ani, slăbuță, speriată și cu ochii roșii și umflați de la plânsul excesiv. Când a zărit-o pe Ioana, s-a arătat foarte ușurată de sosirea ei și începând din nou să plângă în hohote, i-a sărit în brațe acesteia, mulțumindu-i fără încetare că a venit.

    În momentul în care au intrat în camera unde se afla Alina așezată pe un pat, atât Ioana, cât și Ioan au rămas de-a dreptul îngroziți de starea în care aceasta se găsea. Se pare că soțul ei nu doar a lovit-o, ci a bătut-o cu bestialitate, lăsându-i chipul desfigurat de vânătăi și umflături, răni ce se regăseau și pe corpul ei. 

    - Alina, prietenă dragă, cum a putut să-ți facă așa ceva tiranul de el? exclamă Ioana, fiind cuprinsă de groază și îmbrățișând-o ușor pe prietena ei, care o privi cu dificultate din pricina rănilor din jurul ochilor și care se exprimă cu aceeași dificultate:

    - Zoe, îți mulțumesc că ai venit! Îmi cer iertare, dar nu știam la cine să apelez.

    - Cum să nu vin? Când tu mi-ai întins mâna de atâtea ori? Nici nu aș fi putut să concep să nu vin și să nu te ajut. Dar nu credeam că te voi găsi în halul acesta. Alina, de data aceasta a mers prea departe și cred că este timpul să pui capăt acestei situații. Nu poți permite să se mai întâmple așa ceva.

     - Știi foarte bine că nu am ce să fac. 

    - Ba da, ai! Tot ce trebuie să faci este să-l reclami la poliție și să-ți iei copilul și să pleci de lângă el pentru totdeauna. Alina, uită-te la tine în ce stare te-a lăsat de data aceasta, pe zi ce trece situația se înrăutățește și chiar dacă nu a făcut-o până acum, ce te faci dacă începe să dea și în fiica ta? Crezi că o vei putea apăra de brutalitatea lui?