Memoria unei inimi

XXV-Primejdia de a se repeta istoria

    - Cum adică să plece? Unde? întrebă Ioan, devenind și mai alarmat.

    - Da, vrea să plece definitiv din casă. S-a întors adineauri de la grădiniță, și-a pus câteva lucruri într-o plasă și a venit la mine să-mi lase câte o scrisoare pentru tine și pentru Ioli și să-mi spună că ea pleacă pentru totdeauna. Am întrebat-o de ce și am încercat să o fac să se răzgândească, dar nu am reușit. Pare foarte hotărâtă. 

    - Doamna Olga, nu o lăsați să plece pentru nimic în lume. Vă rog, faceți și imposibilul dacă este nevoie, dar nu permiteți ca ea să plece până nu ajung eu acasă, a implorat-o Ioan, îngrozit de-a dreptul că istoria se poate repeta. Numai simplul gând, că ar putea să-i piardă din nou urma, i se părea sfâșietor. 

    - Ioan, mamă, eu acum mă aflu la mine acasă și mă uit pe fereastră la casa voastră, ca nu cumva să plece . Pentru că singurul lucru la care m-am gândit, ca să-i amân plecarea și să te pot anunța, a fost să inventez că trebuie să vină niște instalatori la mine acasă și să o rog pe ea să mai rămână puțin și să aibă grijă de mâncarea pe care o aveam pe foc, pentru că altminteri era plecată deja. Însă nu știu cât va ține minciuna asta, de aceea este urgent să vii acasă și să vorbești cu ea. Poate tu reușești să o faci să se răzgândească. 

    - Chiar acum plec și voi face tot posibilul să ajung cât mai repede, dar vă implor, nu o lăsați să plece, i-a cerut Ioan în timp ce a ieșit deja din biroul său și i-a strigat, peste umăr, secretarei să-i anuleze toate programările din acea zi. 

    - Voi face tot posibilul, îți promit. Ai grijă pe drum, fiule, i-a zis doamna Olga cu acea afecțiune maternă care face parte din felul ei de a fi.

    Pe drum, Ioan se gândea cu disperare ce ar însemna ca ea să plece și el să se întoarcă în trecut, adică să nu o mai aibă alături și din nou, să nu mai știe nimic de ea. Nu, nici măcar nu putea concepe o asemenea situație, îi era pur și simplu imposibil să se gândească măcar la așa ceva. În doar câteva minute, a fost cuprins de o îngrijorare și disperare ce depășeau cu mult limitele normalului. Prin minte îi treceau mii și mii de gânduri, de amintiri care îl întorceau la acei cinci ani trăiți fără ea, acei ani dureroși și sfâșietori, în care el a cautat-o ca un nebun, iar în piept i-a apărut numaidecât o durere insuportabilă, care aproape că-l împiedica să respire și care, de asemenea, îi amintea de apăsarea din suflet cu care a trebuit să învețe să trăiască în lipsa ei. Nu, în niciun caz nu-și mai dorea să treacă din nou prin așa ceva. Viața l-a pus în fața multor situații limită sau care păreau imposibil de biruit, iar el a reușit să treacă peste ele cu fruntea sus și mai puternic ca oricând, dar să suporte din nou dispariția ei, să-i piardă din nou urma și să o caute iar sau mai rău, să învețe din nou să trăiască fără ea, aceasta chiar că nu ar mai putea să suporte. Nu și-a închipuit nicio clipă, că Ioana va apela la o asemenea faptă extremă, după cele întâmplate în ziua precedentă și nu-i venea să creadă, că ea intenționa să fugă de el, pentru a doua oară, în felul acesta mișelesc și să-i spună adio printr-o scrisoare. 

    Așteptând ca semaforul să se facă verde, la coada formată de mașini, într-una dintre intersecțiile din drumul său, din pricina disperării și a îngrijorării excesive, avea senzația că stă în acel loc de o eternitate și că timpul se scurge în defavoarea lui. Și cum gândurile și cele mai terifiante scenarii îi roiau prin minte, simți nevoia să se elibereze, cât de cât, de toată acea tensiune și furie, acumulată într-un timp atât de scurt și lovi cu pumnul în volanul mașinii, rostind cu voce tare:

    - Fir-ar să fie, Ioana, cum de îmi poți face pentru a doua oară asta? Cum ne poți abandona, pe mine și pe fiul tău, atât de ușor?

    Până și această reacție a sa l-a dus înapoi în trecut, deoarece și-a amintit că și atunci a avut aceeași manifestare, iar acest fapt l-a făcut să simtă într-un mod și mai acut că istoria era pe cale să se repete.