Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Istorisirea Zahamei Fântânarul

- Unde?

- Sa spuie el, comise, grai lita Salomia, cu vocea deodata îndulcit, întreaba-l, sa spuie întâmplarea din padure de peste apa. Badica Zaharie! striga ea ascutit.

Fântânarul întoarse capu-i buhos si barba-i încâlcita.

- Hau! racni el, ca din fundul fântânii.

- Badica Zaharie, cinstitii oaspeti de-aici poftesc s-auda ce ti s-a întâmplat dumitale, când erai flacau, în padurea de peste apa.

- Aha! La Pastraveni.

- Acolo, badita Zaharie, într-o poiana pe care-o stii dumneata.

- Într-o poiana care-a fost si nu mai este, caci acea padure s-a taiat, îi zicea poiana lui Vladica Sas.

- Auziti? vorbi lita Salomia zâmbind. Apoi se apara de ulcica pe care i-o întindea razasul. Îti foarte multamesc, cinstite Comise, dar eu, fiind bolnava de vatamatura, nu pot suferi în gura nici o picatura de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta s-o placinta dintre acelea, care-i mai molcuta, cinstite comise, caci nu mai am dinti ca de demult si ca în vremea tineretii nu mai pot musca. Buna placinta, n-am ce zice: asa le fac si eu. Acuma parca tot as îndrazni sa iau macar în vârful buzelor o leaca de vin, mai ales ca nu-i de cel vechi. Spune, badica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vladica Sas. .

- Care întâmplare? întreba iar, alene, fântânarul.

- Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Pastraveni la curte si ti-a poruncit sa-i cauti apa în acea poiana.

- Asa-i, încuviinta Zaharia. Ma chiama si-mi porunceste: Sa-mi gasesti apa si sa-mi sapi o fântâna în poiana lui Vladica Sas. Acolo are sa faca popas, în toamna asta, mare vânatoare domneasca, si trebuie apa.

Zaharia fântânarul se opri

- Ei? îl îndemna comisul.

- Atâta-i.

- Cum atâta? scutura din cap lita Salomia... Vina-ti, badica, în simtire si spune toate: cum ai mers cu dânsul la fata locului s-ai batut cu piciorul în pamânt ici, ai batut cu piciorul în pamânt dincolo, - s-ai ascultat semnele pe care le stii. Pe urma ai scos din chimir cumpana, care niciodata nu da gres, s-ai asezat-o pe fata pamântului si te-ai uitat la dânsa...

- Ma uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, macar ca se uita si el, nu întelegea nimica. Iata, cu aceasta cumpana am gasit eu apa în poiana lui Vladica Sas.

Mos Zaharia trase din laturea stânga a chimirului doua betisoare rotunde si îngemanate de lemn vechi si lustruit.

Încerca sa descurce din jurul lor niste fire nevazute, si sticli în bataia focului un buburuz de argint.

- Cumpana asta, lamuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine stie cine a facut-o si când a facut-o. A ramas de la batrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, s-au aflat cu dânsa fântânile si izvoarele, cum am aflat si eu atuncea în poiana, fata fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. .

- Ei, si pe urma?

- Spune, omule, îl sili iar lita Salomia, cârnind spre el nasul si strâmbând sprâncenele. Spune cum ai facut poc! cu talpa opincii:

- Aici, cucoane, dam de apa. În acest loc?

- În acest loc, cucoane Dimachi. Da-mi robi cu hârlete si cazmale; porunceste la douazeci de carausi s-aduca piatra si sa mi-o cladeasca alaturi; da-mi ajutoarele de care am nevoie si tidula la rates pentru bautura; si pe urma, în scurta vreme, te poftesc aici c-un pahar de clestar, sa-ti dau sa bei din el lacrima pamântului.