Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Județ al sărmanilor

Bate cu pumnii si scapa si se repede urlând la stapân. Raducan Chioru îl arde iar cu sfichiul si clipeste râzând din ochiul cel sanatos.

- Nu-l lasati, mai flacai, zice, - ca-i turbat. Era sa-si omoare femeia.

Haidaii au sarit si l-au prins. L-au mai batut pâna ce-au ostenit, pe urma i-au dat drumul.

Dupa ce a bolit trei zile, muscând scândura laitii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardu la curtea boierului, ca sa-si gaseasca femeia. A pândit-o pe lânga odaile slugilor, pâna ce-a zarit-o. A sarit la dânsa urlând, ca sa-i rupa cu unghiile gâtita. A auzit boierul tipete din casa, s-a iesit cu hamgerul.

Asa ca Raducan Chioru, ca un stapân ce se afla, vazând atâta îndrazneala, s-a scârbit s-a poruncit haidailor sa-l ridice pe prietinul ista al meu si sa-i faca petrecere cuvenita, dupa purtarea lui. Întai l-au legat cu mânile la spate si i-au pus calus în gura, ca sa nu urle. si noaptea aceea l-au tinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt cânii pe de laturi; l-a muscat gerul Bobotezei înspre ziua. Eu nu înteleg de ce n-a murit.

Facându-se ziua si vazându-l ca se uita tot urât, cuconu Raducan porunceste sa-l scoata din gard si sa-l mâie cu harapnicele pâna devale la moara. Acolo slujitorii îl desculta, îi sufleca itarii pâna la genunchi si-l vâra în laptoc pâna la glesne, - ca sa simteasca zimtii ghetii si sa nu mai îndrazneasca a sui amenintare împotriva unui obraz boieresc.

Apoi a mai avut a îndura prietinul ista si altele, ca sa se-mplineasca rânduiala care era atunci la curtile stapânirii. L-au lepadat într-un bordei, în preajma focului, ca sa se încalzeasca. Ca sa nu fuga, i-au pus picioarele în butuc, cu lacata grea de-o oca. si-au lasat fumul sa iasa în bordei, s-au presarat pe jaratic ardei pisat. Tusind si stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; si Dumnezeu a vrut sa nu piara, ci sa se chinuiasca pe lumea asta, ca dincolo pe tarâmul Tartorului.

Asa s-a întâmplat, cinstitilor crestini, aceasta fapta acum treizeci de ani. si prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n tarâna, precum ar fi fost mai bine. A ramas schilod o vreme, urlând în inima lui; si când s-a putut târâi, a pribegit din sat A trecut apa Moldovei; pe urma a trecut apa Bistritei, si s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, catra Rarau.

Acolo, în munte, sub cetina, sta cu ochii tinta ca un nebun si-si vedea întâmplarea. O vedea în vâlvataie si-n sânge, - si inima-i era scrijelata de unghii de crita. Gemea zvârcolindu-se si nu gasea în el o putere. s-a fost rob ciobanilor multi ani, - pâna ce-a avut si el mioare si berbeci, învatând rânduiala acelei sihastrii.

Atuncea, într-o sara de primavara, prietinul ista al meu a auzit vocea lui Vasile cel Mare, cântând sub stresina de padure precum v-am cântat eu.

Când i s-a înfatisat la coliba, prietinul meu l-a înteles numaidecât ca-i om fugar din lume si pribeag în pustie.

L-a vazut voinic si fudul, uitându-se.pe sub sprâncene, si l-a primit cu dragoste, placându-i cântecul. Când a auzit ca-l chiama Vasile, s-a bucurat, caci toata partea aceea de tara cunostea asemenea nume, si de bratul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare tinea vadurile si drumurile si era mare vames.

- Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - si te-oi primi bucuros, ospatându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da si roibului dumnitale fân bun. s-oi gasi poclada, sa-ti fac hodina moale pe noapte.

Atuncea hotul s-a bucurat s-a descalicat la coliba si nu târzie vreme s-au facut buni prietini;

si i-a spus Vasile toate ale lui; s-a povestit si prietinul ista al nostru hotului întâmplarea cu muierea si cu boierul