Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Fântâna dintre plopi

- Atuncea are sa ne-o spuie singur capitanul Neculai, cuvânta cu mare multamire razasul. Sa stii dumneata, draga Ancuta, ca acest mazâl de la Balabanesti, care se uita acum linistit la noi si graieste asezat, a fost un om cum nu erau multi în tara Moldovei. Voinic si frumos - si rau. Batea drumurile, cautându-si dragostele; se suia la manastiri si cobora la podgorii. si pentru o muiere care-i era draga, îsi punea totdeauna viata. Asa om a fost. s-a avut ibovnice catra toate zarile. s-adulmeca pe drumuri fara hodina si fara astâmpar...

La aceste vorbe, noi, razasii si carausii din tara-de-Sus, ne-am uitat unii la altii prea bucurosi si-am cunoscut ca mazâlul trebuie sa fie un om cum ne place noua. Iar Ancuta cea tânara si-a înaltat sprâncenele zâmbind, si-a potrivit margelele la gât si cârligele de par la urechiusi. si când vazu pe mazâl ca se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, usurel, mladiindu-se cum stia ea ca-i sade bine.

Capitanul Neculai pasi la butucul din preajma focului, îsi scoase blanita si îsi înfasura în contas pistoalele. Puse saua si frâul deasupra si se aseza multamit alaturi, privind în juru-i. Ca si cum ar fi stiut ce doreste, Ancuta iesi ca o serpoaica pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofaiel plin si-n stânga ulcica noua. Cu obrajii rumeni si gâfâind, se opri lânga foc si întinse mazâlului ulcica. Lautarii se trasesera pe nesimtite aproape si rânjeau cu viclenie sunând din strune.

Când vazui pe mos Leonte, cetitorul de zodii, ca-si cauta loc lânga cei doi prietini, fara sa stau prea mult la îndoiala, ma ridicai de la protapuri, facui doi pasi si graii cu îndrazneala:

- Prea cinstite capitane Neculai! Noi suntem aicea mai multi gospodari si carausi din tara-de-Sus, care foarte dorim sa cinstim cu domnia ta o ulcica de vin nou si s-ascultam întâmplarea cea de demult...

- Iubitilor prietini, îmi raspunse mazâlul, mie mi-a placut totdeauna sa beau vinul cu tovarasi. Numai dragostea cere singuratate. Divanul nostru-i slobod si deschis si-mi sunteti toti ca niste frati!

Pe loc cufundând noi ulcelele în cofaiel, le-am închinat capitanului si ne-am strâns împrejurul lui, iar lautarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului batrân. Ci nu mult dupa aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat si Ancuta de la foc cu puii fripti în tigla. Dupa ce-a venit alt vin si-am închinat iar, într-o vreme a ramas capitanul Isac de la Balabanesti putintel mâhnit, si, cuprinzând pe comisul Ionita de umar, a oftat s-a zis, uitându-se spre pâcla muntilor, la asfintit:

- Saraca tara Moldoveneasca! Erai mai frumoasa în tineretele mele!

Pe urma s-a întors spre Ancuta, tulburat, îngânând cel din urma viers al lautarilor:

Trage, mândro, cu bobii...

Trage, mândro, si-mi gâceste

Codrul de ce-ngalbeneste,

Omul de ce-mbatrâneste...

A apucat pe hangita de mâna, si ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâta desmierdata. Iar noi am ramas tacuti, caci am înteles ca mazâlul vrea sa ne spuie întâmplarea lui de demult.

- Domnilor si fratilor, a vorbit capitanul Isac de la Balabanesti, - ascultati ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânar. De-atuncea au trecut ani peste douazeci si cinci. Catastihul acelor vremuri a început sa mi se încurce. Eram un om buiac si ticalos. Calul meu sta hojma cu saua pe dânsul si batrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu saptamânile. Maica-mea ma bocea în fiecare duminica si ma blastama si dadea leturghii lui popa Nastasa, ca sa ma linistesc si sa ma-nsor. Iar tatu-meu tacea si-o privea într-o parte caci si el fusese ca mine si-i facuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si negutam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, si pentru ei calcam multe hotare. Dumnealui comisul Ionita sa va spuie câte drumuri am batut, caci si el avea patima mea în zilele lui si eram de multe ori tovarasi.