Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Iapa lui Voda

- Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ionita? Era tot asa de slaba?

- Se-ntelege. Asta-i o poveste pe care as putea sa v-o spun, dacam-ascultati...

- Cum sa n-ascultam, cucoane Ionita? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Voda Sturza!

- si mai ales din vremea tineretelor mele... raspunse razasul, serios. Pe vremea, aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus într-o lume mai putin vesela, în vremea aceea stam eu nacajit foarte, într-o zi, în usa hanului, cu oala în mâna stânga si cu frâul iepei în dreapta... si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot în locul acela, rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu stiu, - au fost vorbe care au zburat ca si frunzele de toamna...

Comisul Ionita zâmbi fara veselie, în mustata-i rusinata si aspra, pe când noi cei de fata, gospodari si carausi din tara-de-Sus, ne asezam în juru-i pe butuci si pe protapurile caralor, cu barbiile înaltate si cu ochii rotunzi. Ancuta cea tânara sta în prag, rezemata de usor; si-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz, în vale, aproape, sticlea Moldova printre zavoaie, si departe se prevedeau muntii, - talazuri de cremene sub pâclele albastre.

Calul cel slab al razasului, din coasta hanului, simtind tacere în preajma, necheza deodata subtire si rânji înspre noi ca un demon. Ancuta îsi întoarse ochii sprâncenati spre el, înfricosata si uimita.

- Aha! vorbi comisul; iaca asa râncheza si râdea si iapa cea batrâna... Acu ea, cine stie, poate-i ochi ori dinte de lup, dar râsul ei tot traieste, si se sparie de el alta Ancuta.

Cum va spuneam, domnii mei, eu stam aici în acest loc, gata de duca, cu picioru-n scara. si iaca, numai ce aud pocnind harapnic si duruind trasura pe arcuri; si, când îmi înalt si-mi feresc capul, vad venind pe sleah o drosca cu patru cai bulzis... Vine si se opreste la han, dupa rânduiala. si se coboara din ea boierul, ca sa vada ochii Ancutei, cum era datina.

Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin si i-am poftit sanatate. El s-a oprit în loc si s-a uitat zâmbind la mine si la iapa, si la oamenii care erau în preajma mea,

si-i-a placut închinarea. Era un boier marunt la stat, cu barba rosa rotunjita, si purta la gât un lantug subtire de aur.

- Oameni buni, zice boierul acela; tare ma bucur ca vad chef si voie-buna în tara Moldovei...

- si noi ne bucuram, zic eu, ca auzim asemenea vorba. Asta plateste cât si vinul cel mai ales.

Atunci boierul a zâmbit iar si m-a întrebat pe mine de unde sunt si unde ma duc.

- Cinstite boierule, am raspuns; eu, de neamul meu, sunt razas de la Draganesti, din tinutul Sucevei. Dar asezarile mele sunt nestatornice si dusmanii mei au colti lungi si ascutiti. Am o pricina, cinstite boierule, care nu se mai istoveste. Am mostenit-o de la parintele meu dascalul Iona si tare ma tem c-am s-o las si eu mostenire copiilor mei, daca m-a învrednici Dumnezeu sa-i am.

- Cum asa? a întrebat cu mirare boierul.

- Asa, precum spun. Caci pricina noastra de judecata a pornit, cinstite boierule, dinainte de Voda Calimah. si-am avut înfatisare si s-au dus la divanuri rânduri de oameni, si s-au facut cercetari si hotamice, si s-au cerut marturii cu juramânt, si-au murit unii din neamul nostru judecându-se si s-au nascut altii tot pentru judecata, si iata, nici în zilele mele, nu s-a gasit înca dreptatea. Ba vrajmasul cu care ma lupt mi-a mai taiat cu plugul din ocina parinteasca doi stânjeni si cinci palme, lânga prisaca Velii. s-atunci, ridicând noua plângere la ispravnicie, iarasi n-am gasit mila, caci potrivnicul meu, sa nu va fie dumneavoastra cu, suparare, e corb mare boieresc.