Și am așteptat cinci minute, el tot nu s-a trezit.
— La naiba William dă-mi drumul dacă nu vrei să fac pipi în pat!
El oftă și își trase brațul mare de pe talia mea. Eu am mers la baie și mi-am făcut rutina.
Apoi am mers la bucătărie și am început să pregătesc micul dejun.
Am început să fredonez melodia lui The Weeknd- Nomads, melodia preferată a lui Lucas. Îmi aduc aminte ziua în care m-a adus de la spital, a pornit radioul și s-a difuzat piesa aceasta. Apoi a venit William și m-a răpit, și am început să am alte peripeții.
Mi-am scuturat puțin capul și am alungat amintirile. Aud ușa trântindu-se și mi-am dat seama că William s-a trezit. Am zâmbit și l-am așteptat punând clătitele pe o farfurie.
El intră somnoros în bucătărie. Avea părul ciufulit și fața adormită. Era atât de frumos, ar fi și mai perfect dacă nu ar suferi de boala aceea...sau habar nu am cum să o numesc.
— La mulți...
— Nu o spune! Am făcut clătite cu sirop de arțar. Sper că îți vor plăcea. spun zâmbind
— E în regulă arțarul decât otrava.
— De ce aș folosi otravă? întreb chicotind
— De ce nu ai face-o? Ai avea atâtea motive. murmură, apoi își lasă privirea să cadă în jos
— Ei bine, nu sunt psihopată. Poftă bună.
El a zâmbit și s-a așezat pe un scaun, și i-am pus farfuria cu clătite în față. Am luat și eu una, dar el nu a mâncat, ci doar mă privea lung și drăgăstos. Am simțit cum obrajii mei tind o tentă rozalie.
— Nu te mai holba! Mă intimidezi. spun serioasă
— Ești atât de frumoasă. Am spus-o corect nu? întreabă și eu încep să râd
Dar apoi mi-am amintit de momentele în care, mă lovea, și am încercat să îi evit privirea, uitându-mă în jos.
— Știu la ce te gândești. Îmi cer scuze, dar ți-am mai spus că atunci...nu eu mă controlez...
— Te înțeleg. spun oftând adânc, de fapt nu îl înțeleg
El chiar nu se poate controla deloc?
Am inspirat profund, trecându-mi o mână prin părul șaten deschis. Mi-era atât de greu, îl iubeam și îl uram în același timp.
— Astăzi după masă e înmormântarea...lui Lucas.
— Bine. Dar de ce nu vrei să îți spun "la mulți ani"? Bănuiesc că așa se face.
— Pur și simplu.
— De ce crezi asta?
Am închis ochii.
— William, numai eu știu cât am suferit în acești douăzeci de ani. Sunt sătulă. îi mărturisesc sfioasă
— Uită-te în ochii mei. Îți promit că de acum nu vei mai suferi. O să țin ușa mereu deschisă, că atunci când demonii pun stăpânire pe mine tu să fugi.
Era un moment ca în filme. Nici acolo nu găsești așa poveste ca între noi doi.
Am râs scurt.
— Am înțeles.
*
Ne îndreptam spre cimitir, conducându-l pe Lucas pe ultimul drum. Lacrimile curgeau neîncetat, refuzam să cred că el e mort.
Eram îmbrăcată cu o rochie neagră până la genunchi și o pereche de sandale negre. Părul era lăsat liber și purtam ochelari de soare. William era îmbrăcat tot în negru, cu blugi și un tricou, și la fel, o pereche de ochelari de soare.
Tatăl lui William era undeva în spatele nostru și vorbea cu cineva. Uneori îi mai arunca priviri urâte lui William. I-a spus că are noroc că e fiul lui, altfel ar fi mort de mult. Când a spus asta niște fiori mi-au traversat tot corpul. Îl urăște și a spus că orice legătură vie cu William se va anula, nu vrea să mai trăiască cu gândul că are un fiu care și-a omorât propriul frate. Vrea să uite că trăiește sau că e fiul lui.
La cimitir, am avut senzația de leșin atunci când am văzut groapa săpată și pregătită pentru Lucas. Era atât de tânăr, încă nici acum nu mă împac cu moartea lui, și e din vina lui William, dar nu-l pot acuza pentru asta, pur și simplu nu pot.
După ce l-au pus pe Lucas în locul de veci am început să mormăi numele lui. Nu puteam să cred. Pământul a început să fie aruncat peste el și sufletul mi se rupea. Era atât de greu, parcă ceva mă apăsa pe piept nelăsându-mă să respir. Nu mai aveam nici lacrimi ca să plâng.
William a început să mă tragă spre ieșire, dar eu m-am opus. Dar el spuse ca e destul și am plecat din cimitir.
Eu am vorbit cu tatăl lui Lucas să îl înmormânteze aici în state, locul unde îi este casa, și a fost de acord, și azi a venit cu cadavrul lui aici.
Am urcat în mașina lui William și am început să parcurgem străzile orașului. Dar mai întâi de a ajunge acasă ne-am oprit la un fast-food și am luat masa.
Eram cu gândul în altă parte. Parcă era un vis urât, și Lucas nu e la doi metri sub pământ.
— Emma, revino la realitate, am nevoie de tine.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
